Abecedarele – o paraliteratura politica – partea 2

De Ion Manolescu
Ilustratiile editiei din 1986 a Abecedarului continua si amplifica basmul politic al universului supus legitatii comuniste: apar desene din Capra cu trei iezi, cu un lup patibular cu mina burgheza si o capra imbracata in port taranesc (p. 8); cu pionieri dolofani si bunici rumeni (p. 18); cu elevii facind coada la spalat in toalete impecabile (p. 24); cu blocurile socialiste (p. 25) sau masa la cantina scolara aprovizionata ireprosabil (p. 34); cu soimii patriei (p. 37) sau steagul glorios al partidului (p. 101) s.a.m.d.
In realitate, scenariul color al bunastarii, libertatii si fericirii comuniste, patronate de un lider omenos si intelept, este contrazis atit de mizeria si pauperitatea cotidiana, cit si de dogmele unui sistem totalitar, puse in practica de un Conducator megaloman. Scena civilizarii rurale, in care bunicul, sub indrumarea nepotilor in uniforma, admira cerul senin al patriei impreuna cu un ciine care nu are altceva mai bun de facut decit sa se uite in directia indicata de pionieri (p. 18), musteste de un idilism samanatoristo-cooperatist ce ar fi convingator, daca realitatea sociala a deceniului noua nu l-ar contrazice (sistematizari masive in zonele satesti; exproprieri in numele „urbanizarii“; obligatii si biruri zootehnice etc.). La fel de trucata se dovedeste si secventa de foto-roman a igienei scolare comuniste (p. 24): aici, doua fetite si un baiat tuns castron si cu gulerul camasii albe revarsat abundent peste haina de uniforma isi etaleaza matricolele in spatele unei a treia eleve, care se spala metodic pe miini; in asteptarea luptei anti-microbiene, cei trei aspiranti la diploma curateniei socialiste stau cu miinile la spate, vegheati de un pionier dur, cu brasarda sanitara pe brat si degetul aratator intins implacabil spre chiuveta. Intreaga scena pare sa se inspire din deviza nobila „Nimeni nu iese de-aici pina nu se spala pe miini!“.

Dezideratul ceausist al dezinfectarii fizice a maselor inca de la virsta junioratului (o marota a liderului obsedat de aseptizarea epidermica a propriei persoane – a se vedea obiceiul sau de a se spala cu spirt dupa pupaturile si stringerile oficiale de mina ale tovarasilor din alte state sau obiceiul de a controla si igieniza copiii care urmau sa-l sarute la aniversarile si marile adunari comuniste locale) il completeaza pe cel dejist al epurarii populatiei „nesanatoase“ – a se citi: indezirabile – (prin interventia „terapeutica“ a Securitatii). De asemenea, scenariului spalarii cerebrale al regimurilor Dej si Ceausescu (prin injectie ideologica) i se adauga cel al spalarii corporale (perfect ipocrit intr-o tara bintuita de mizerie si saracie, avind, in 1986, apa rece rationalizata, iar pe cea calda aproape eliminata, fara a mai vorbi de conditiile scolare improprii unei igiene adecvate).
Astfel, toaleta din desenul Abecedarului (cu faianta curata pe pereti, suluri gigantice de hirtie igienica, sapun si apa la discretie) constituie un monument de festivism ce sfideaza, prin minciuna didactica si trucaj iconic, corespondentul ei din realitate: cu faianta sparta sau descompletata, chiuvetele crapate si fara robinete, lipsite de sapun, hirtie igienica sau capace de closet si, mai presus de toate, cu popularele flegme si anunturi obscene aplicate „pioniereste“ pe usile rupte sau pe suprafata clorotica a peretilor.

La fel de edulcoranta, in spiritul idilic al triumfalismului educational din „epoca Nicolae Ceausescu“, apare si imaginea transportului in comun socialist din sceneta In excursie. Desenul de la pagina 111 reprezinta o culme a disciplinei si armoniei sociale dorite de autoritati: o mamaie mioapa si nevoiasa avanseaza pe culoarul unui autobuz suspect de curat; in jurul ei, se agita vreo 7 soimi ai patriei (dintre care unul taxeaza constiincios biletul, indicindu-le cititorilor ca nu e bine sa calatoreasca fraudulos), care mai de care mai agitat sa-i cedeze locul. Imbujorati de altruism, micutii Hitlerjugend dau energic din miini, pentru a-i indica batrinei amplasamentul pe care aceasta sa-si odihneasca sacosele. Sepcile albastre, uniformele portocalii si mustiucurile rosii ale semicravatelor completeaza valoarea morala a unei secvente de ampla respiratie educativa; protagonistii ei, cercetasi ai invatamintului socialist (un soi de Castor Juniors – din seria Donald Duck, a lui Walt Disney – inzestrati cu Programul PCR ca ghid practic si de bune-maniere), se inghesuie sa aplice la scara sociala cunostintele proaspat invatate in laboratorul gradinitei.

Pe modelul caligrafic al paginii („Soimii patriei fac in fiecare zi o fapta buna.“), a carui logica a binelui pare mai degraba mecanica si coercitiva, decit spontana si benevola, „naratorul“ polit-basmului pe tema generozitatii comuniste grefeaza citeva observatii puerile, in ton cu virsta si inteligenta frageda a eroilor („Vom vizita o gradina botanica“ – p. 111; cite gradini botanice exista in Bucuresti? Dar in orice oras din tara?) si consemneaza multumirile femeii nevoiase in forma adeziunii gerontocratice la valorile copilariei politizate („– Bravo, copii! Faceti cinste numelui de soimi ai patriei.“ – ibid.). Cinic vorbind, desenul seamana cu o intrecere socialista pe tema „Cine da mai repede locul altuia?“, avind drept recompensa (pur simbolica) decernarea medaliei retorice a cinstei. In realitate, saracia, aglomeratia si murdaria mijloacelor comuniste de transport faceau din urcatul pe scara o aventura pugilistica, iar din deplasarea propriu-zisa un exercitiu de yoga intr-o gramada de rugby. In aceste conditii de disconfort fizic si olfactiv, calatoria fara bilet devenea rutiniera, iar gesturile de altruism, daca nu inexistente, oricum inaplicabile.

O a treia mare secventa a scenariului de B.D. comunista figureaza in Abecedar in episodul inminarii cravatei de pionier (p. 125, alaturi de poezia omonima). In fata detasamentului aliniat la perete in pozitie de „drepti“, tovarasa invatatoare leaga cravata rosie la gitul unei fetite transfigurate de emotie; copiii sint imbracati dupa moda ceausista a invatamintului militarizat (uniforme apretate; curele cu paftale aurii metalice; ciorapi albi la pantofi negri; fetele cu bentite sau cordelute cu pampoane albe de Minnie Mouse), in timp ce educatoarea ramine adepta fashion-ului maoist, cu taiorul-tunica inchis tovaraseste pina la git. Monotonia scenei (de un realism indiscutabil si cu o buna valoare documentara) e intarita de prezenta emblemelor autoritatii statale (drapelele PCR si RSR), minuite politically correct de un el si o ea in spatele invatatoarei.
Abil camuflata indaratul unui sistem de recompense de inspiratie militara (trese, snururi, insigne etc.), atragerea masiva a elevilor in rindul structurilor PCR (fenomenul se generalizase si la nivel de UTC in anii ’80) pare mai degraba un premiu de virtute, decit o obligatie politica. In realitate, totul respira a indoctrinare fortata si propaganda de Partid: tunsorile in serie ale scolarilor; palmele nemiscate, lipite identic de-a lungul coapselor; pina si rosul isteric al cuverturii de pe catedra. Pentru elev, recrutarea nu se discuta, ci se executa.

Amplificat vizual de un asemenea aparat de abrutizare desenata, textul nu poate face altceva decit sa puna in miscare stereotipiile ideologice ale „epocii de aur“: teza innobilarii comuniste (cravata rupta din drapelul PCR si innodata la gitul premiantului ii aduce acestuia un capital formidabil de noblete sociala: „Cind vei primi cravata/ Cu cinste s-o pastrezi,/ Drapelul nostru rosu/ In ea mereu sa-l vezi.“ – p. 125); teza legitimitatii istorice a PCR si cea a patriotismului PCR (Partidul protocronist preceda insasi istoria tarii, confundindu-se cu toate momentele ei de lupta nationala: „A filfiit drapelul/Pe front, in lupte grele,/ Si au cazut parintii,/ Luptind cu el in frunte“ – ibid.); mitul eroismului juvenil (santajat emotional, pionierul trebuie sa inteleaga legitatea sacrificiului predecesorilor, in numele unui viitor inevitabil comunist si sa se simta flatat de continuitatea simbolica in care a fost inscris: „Si multi copii ca tine/ In lupta si-au dat viata./ Tu cind primesti cravata/ Sa-ti lumineze fata“ – ibid.).

In ceea ce priveste multimile de copii care „si-au dat viata“ pentru Partid, indiferent daca pe vremea lui Burebista sau pe cea a lui Cuza-Voda, lucrurile sint mai degraba neclare din punct de vedere sociologic (citi? cind? in ce circumstante?); dimpotriva, in cazul celor care „si-au dat viata“ impotriva Partidului, ajutindu-i, in anii ’50, pe partizanii anticomunisti din munti sau infruntind pe strazi, in decembrie 1989, armata si Securitatea lui Nicolae Ceausescu, realitatea se dovedeste mai transanta: „lumina“ cravatei nu a fost indeajuns de puternica pentru a-i indoctrina si a-i depersonaliza in maniera dorita de autoritati (si de poetul anonim). Metaforic vorbind, „farul“ ideologic al comunismului nu a avut curent pina la capat.

O pedagogie psiho-politica

In sfirsit, ar mai fi de remarcat ca paraliteratura politica a Abecedarelor ceausiste si-a exercitat didactica printr-un recurs metodic la valorile afectului individual. O data procesul reeducarii populatiei incheiat (prin genocidul epocii Stalin-Dej si aplicarea pedagogiei lui Macarenko pe supravietuitori si descendentii lor), sistemul comunist autohton nu mai avea nevoie decit de intretinerea si mentinerea mecanismelor sale de functionare (printr-un reglaj temperat, dar permanent, al reflexelor fricii, obedientei si confortului supravietuirii); desi aparent paradoxala, aceasta ultima sintagma explica aproape in intregime relatia dintre presiunea oficiala si compromisul individual in societatea „socializata“ comunist a epocii Ceausescu. Prin activarea valorilor afectului, Partidul si individul isi alcatuiesc un metabolism comun, rareori conflictual, a carui temperatura optima de supravietuire il favorizeaza pe primul si il asigura pe cel de al doilea. Cu timpul, amenajarile graduale si reciproce din interiorul acestui metabolism isi genereaza propria mitologie (pedagogie) de legitimare, producind in serie cliseele justificarii psiho-politice, inclusiv pe cel al dizidentei colective tacute (o populatie masiv anticomunista, protestind schizofrenic in gind).

Pedalarea pe tema feminitatii muncitoresti si a harniciei muncii familiale („Mamica mea, lucrezi in uzina. Lucrezi si acasa. Esti ca o albina de harnica. Si cu mine esti atit de buna!“ – p. 75), intr-o secventa pe cit de idilica, pe atit de robotica, se leaga de cliseistica utilitatii muncii. In acest context, sloganul „Munca e grea, dar folositoare“ (p. 76, La fabrica de piine), asociat virilitatii femeii comuniste, devine, peste ani, sursa de pastisa pentru trupa hip-hop Parazitii si mesajul ei antisocial si antirutinier: „Viata e frumoasa;/ Munca e periculoasa!“ sau „Munca e frumoasa ca femeia;/ Evident, la virsta-a treia!“. La rindul lui, cliseul utilitatii muncii socialiste este pus in relatie cu cel al disparitiei onorante a somajului: in confesiunile copilului de la pagina 77 (sceneta festivist-muncitoreasca Vreau sa am o meserie), exista o frenezie a debitarii profesiilor comuniste celor mai nobile („Tata e miner. Mama e filatoare. Fratele meu cel mare este sofer. Tatal lui Cezar este tipograf. Tatal lui Gigel este macaragiu“), procentajul meseriilor intelectuale fiind, dupa cum se observa, covirsitor, iar acela al somajului, inexistent si de neconceput („Fiecare om isi alege o meserie. Si eu, cind voi fi mare, voi avea o meserie“).

Transformarea realitatii comuniste intr-o poveste de pasunism proletar cu iz edenic („hainuta noua“ a lui Ticu, din povestirea Hainuta, stirneste extazul mistic al beneficiarului, barbiturizat de complexitatea procesului productiv: „– Citi oameni au muncit la hainuta mea!“ – p. 79) sau pur pragmatic (tata si Gheorghita patrund in paradisul Alimentarei comuniste si cumpara de acolo „un kilogram de orez, doua kilograme de zahar si doua kilograme de carne. Luam si un kilogram de brinza“ – p. 97, La cumparaturi) poate insa avea efecte psihologice inverse decit cele dorite de autorii-propagandisti.
De exemplu, in love-story-ul comunist dintre „tata“ si produsele alimentare, se strecoara, in mod involuntar, citeva fluxuri ingrijoratoare de rationalitate: de ce, daca exista mincare in abundenta in comunism, e nevoie ca parintele sa cumpere cantitati industriale din alimente de stricta necesitate? isi face „tata“, cumva, un stoc pentru la iarna? de ce trebuie sa mearga cei doi „aproape un kilometru“, adica „un sfert de ora“, pina la magazinul alimentar, pentru a face aprovizionarea de baza? de ce nu exista un magazin mai aproape? si, mai ales, cum face „tata“-Superman pentru a cara acasa 6 kg de alimente intr-o singura plasa (ce-i drept, comunista si ea), dupa cum ne anunta, cacofonic, „mama-gospodina“: „– A fost grea plasa la cumparaturi?“ (p. 97)?!

Aceleasi probleme de bruiaj logic al triumfalismului afectiv se regasesc si in povestirea Ora de educatie fizica. Aici, naratorul de persoana I relateaza, transportat de emotia activitatii fizice, momentele unei ore de sport la scoala generala. Daca entuziasmul sau in fata aerobic-ului nord-coreean este de inteles („Unu, doi! Unu, doi! Mergem toti in pas vioi. […] Facem gimnastica dupa comanda“ – p. 86), in contextul in care disciplinarea militara a elevilor devenise pentru multi un exercitiu, iar nu o corvoada, explozia de satisfactie in fata victoriei altora in cursa de alergare apare de-a dreptul stupida: „Fugim catre marginea terenului. Cistiga cei care ajung mai repede la semn. Ura-a-a! Mircea, Gina si Gigel au ajuns cei dintii“ (ibid.). Dupa delirul de bucurie al codasului, s-ar zice ca principala sa dorinta in cursa ar fi aceea de a-i vedea pe altii cistigind!

Pendulind intre sensibilizarea politica prin idilism si persuadarea ideologica prin severitate, textele Abecedarului disloca mari convingeri etice si morale in mintea, predispusa la modelare, a cititorilor de clasa primara. Elogiul muncii continue („– Sintem atit de obosite! spun ghetele. Toata ziua am alergat. Am fost pe ogor, la tarcul oilor, in livada, la atelierul cu gherghefuri.“ – p. 92, Ghetele si ghetutele) stirneste motivatia odihnei binemeritate, rasplata fizica dobindita, ca in lagar, exclusiv in urma „zilei-lumina“ de lucru („Peste citeva clipe si ghetele si ghetutele au adormit.“ – ibid.). Imboldul lipsei de masura („Angheluta are in buzunar doi lei de la bunica. El cere doua cornete de inghetata. Angheluta le ia si incepe sa manince cu lacomie“ – p. 93, Inghetata) e temperat de metodica alimentatiei rationale, savant aplicata de un vinzator cu simt moral si darul supravegherii clientilor („Vinzatorul il vede.// – Nu te grabi! Inghetata se maninca incet.

Altfel, are sa te doara in git.“ – ibid.); in acceptiunea didactica a autorilor manualului, exista un singur mod de a minca inghetata, universal valabil in lumea dulciurilor comuniste: „incet“. In fine, calendarul sarbatorilor socialiste (1 Mai, ziua PCR, 23 August etc.) declanseaza inalte frenezii patriotice, pe care publicul le exteriorizeaza cind in bucuria divertismentului ideologizat („Apare un grup de tineri. Ei sint imbracati in costume nationale. Pe chipurile lor e multa veselie. Ei vin la serbare cintind si jucind.“ – p. 91, De 1 Mai), cind in recunostinta genealogiei politice („Pe tine, Partid, eu te cint!/ Pe-al patriei mele pamint,/ Sa creasca sub pavaza ta/ Republica, patria mea!“ – p. 126, Republica, patria mea).

In lumea paralela construita de Abecedarele ceausiste se poate trai senin, prosper si exemplar. Populata cu ghetute harnice, tati-giganti si copilasi topaind la adunarile populare, ea pare, indiscutabil, cea mai buna dintre lumile posibile. Atit de „buna“, de „incapatoare“ si de „toleranta“, incit, dincolo de poleiala utopica, se intrevad si principalii, adevaratii ei actori: pionierul abrutizat, care da sever si igienic din deget in toaleta; tatal infometat, care aduna chintale de brinza de la Alimentara; vinzatorul-securist, care sta cu ochii pe client, obligindu-l sa-si manince regulamentar inghetata; elevul oligofren, care se bucura ca pierde la cursa de alergare si, mai presus de toate, o populatie dresata politic, obisnuita sa vina la serbarile comuniste „cintind si jucind“.