Arhivele jurnalului

Elevul in comunism

Nota:
Textul de mai jos este preluat de pe un site ce momentan numai exista. Autorul este anonim, dar daca cineva cunoaste aceste scrieri va rog sa-mi precizati numele autorului , pentru ai aprecia meritele.

“Carnetul de elev este oglinda activitatii scolare si a conduitei elevului. Calitatea de elev trebuie sa se reflecte in atitudinea perseverenta si entuziasta fata de invatatura si munca, in comportarea corecta si demna in scoala si societate.”

Cu aceste cuvinte se deschide Carnetul de elev (model 1976), un dreptunghi cartonat si imbracat in panza, de culoare gri sau visiniu si format imposibil (prea mare ca sa intre in buzunar, prea mic pentru a sta printre caiete), pe coperta caruia troneaza stema Republicii Socialiste Romania.Dar cine le-a scris? O persoana, un colectiv sau o institutie? Partidul Comunist Roman? Ministerul Invatamintului? Tovarasul Nico­lae Ceausescu? Enigma ramine completa, iar numele autorului-propagandist, care ii impune elevului o atitudine si un cod de conduita demne de lagarele de concentrare, necunoscut.

Drepturile elevului se confunda cu Indatoririle sale si amandoua cu programul de indoctrinare si abrutizare ideologica elaborat de Nicolae Ceausescu si metodistii Partidului Unic. Inzestrat cu 4 drepturi si nu mai putin de 15 indatoriri, scolarul anilor ’70 nu are altceva de facut decat sa se conformeze normelor. Printr-un paragraf de esenta si stil mafiotic, elevului i se prezinta un veritabil contract de fidelitate politica si executie patriotica (similar vii­toa­relor juraminte militare sau angajamentelor de Securitate), pe care este somat, daca nu sa-l semneze cu sange, macar sa-l respecte cu sfintenia discipolului comunist: “Elevul are indatorirea fundamentala sa iubeasca patria noastra, Republica Socialista Roma­nia, sa dovedeasca dragoste si devotament fata de partid, pentru cauza socialismului si comunismului, prin atitudinea lui fata de invatatura si munca, prin intreaga sa comportare in scoala si in afara scolii, prin pretuirea traditiilor glorioase de lupta ale poporului pentru eliberarea nationala si sociala, prin participarea la actiunile patriotice.”

Dorinta disciplinarii “umaniste” a erei Ceausescu, militarizarea invatamintului in anii ’70 si ’80 apare ca o consecinta ideologica si metodologica fireasca a poli­tizarii educatiei. In fond, organizata ca o mini-armata nationala, usor de instruit si de manevrat, masa de pionieri inrolata obli­gatoriu de la virsta de 6-7 ani in sistemul scolar comunist trebuia sa faca rapid si eficient pasul inainte (“Tot inainte, mindri pionieri!”, suna refrenul unui vestit cintec patriotic) catre statutul de baza de cadre a PCR.

In scopul acumularii unor informatii concrete am stabilit o intalnire cu parintii mei, Iov Petruta si Gogioiu Emil (tatal vitreg). Am observat cu atentie reactiile lor: mama avea o sclipire necunoscuta in ochi “ma bucur ca ma intrebi atatea detalii, doar asa imi pot aminti lucruri la care poate nu m-am mai gandit pana acum” a spus ea.

Structura claselor si a etapelor educationale nu era cu mult diferita de cea din zilele noastre : clasele 1-4 Scoala elementare, 5-8 Gimnaziu, 9-11/12 Liceu. Din clasa a III-a, elevii deveneau “Pionieri”. Examenele erau insa mult mai severe : la terminarea clasei a 10-a elevii erau obligate sa sustina un test prin care aveau posibilitatea sa promoveze in penultimul an de studiu liceal.

Inca din timpul gradinitei, copiii erau inrolati intr-o organizatie numita “Soimii Patriei” menita sa ii responsabilizeze, sa ii formeze dupa modelul cetateanului communist. Erau imbracati in bluza portocalie, pe cap purtau o bereta de aceeasi culoare si aveau obligatoriu cravata albastra . Pionierii erau deasemenea obligati sa poarte uniforma compusa din : fetele: camasa alba, fusta plisata bleu-marin, bentita alba, cravata rosie cu snur tricolor si neuitatul inel argintiu din plastic. La liceu, cerintele erau la fel de severe : fetele purtau o bluza bleu, sarafan bleu-marin, bentita alba si parul de obicei strans. In ciuda obligativitatii uniformei scolare, statul nu aloca fonduri ci parintii erau siliti sa cumpere cu aproximativ 100 de lei hainele respective.

Pentru mobilizarea elevilor, acestia erau impartiti in grupe in functie de medii: grupa 1: medii intre 9 si 10, grupa a 2-a: medii intre 7 si 8, grupa a 3-a: medii sub 7. Deasemenea, tinerii cu cele mai bune rezultate la invatatura erau desemnati “comandanti de grupa”, de “detasament” si “comandanti de unitate”- lua parte la activitati imreuna cu “prezidiul scolii”. Acestia primeau grade si trese: rosu pentru comandantii de grupa, galben pentru comandantii de detasament, albastru pentru cei de unitate. La sfarsitul anului scolar, elevilor li se acordau in ordinea mediilor: premiul I (9.50-10), premiul al II-lea (9-9.50), Premiul al III-lea (8.50-9) si mentiunea I, a II-a si a III-a.

Elevii participau la olimpiade si concursuri scolare fiind alesi de catre profesori in functie de cunostintele acumulate. Iov Petruta isi amintese de concursul de la Geografie care consta in orientare si aplicarea notiunilor invatate in timpul anului scolar : “Cu ajutorul unei busole trebuia sa gasim anumite lucruri ascunse in padure.” Existau deasemenea corul scolii si echipa de dansuri populare. Se organizau excursii la Bucuresti la muzeu sau circ, drumetii in imprejurimile comunei/ orasului in special in cadrul orelor de biologie.

Profesorii erau severi din punct de vedere al notelor, insa nu manifestau intotdeauna tendinte de violenta. Mama isi aminteste ” nu ne bateau, dar stateam cu frica la fiecare ora”, insa tatal meu vitreg imi povesteste o intamplare din scoala generala in care spune ca a fost lovit cu capul de tabla, tras de urechi, de perciuni de catre profesorul de matematica. Se citea furie in ochii lui chiar si acum, dupa zeci de ani. Cele mai frecvente lovituri erau cele cu rigla in palma, aplicate in general la clasele mici. Instructia ajunsese pana la nivelul interzicerii miscarii in timpul orei : mama imi spune incruntata : “la unele ore, daca iti cadea creionul, nu aveai voie sa il ridici decat in pauza”.

Un alt exemplu de incalcare a Drepturilor Copilului este o alta metodele de pedepsire a elevilor indisciplinati: “erau scosi in careu si la sedintele cu parintii pe scoala si facuti de ras in fata tuturor in repetate randuri.” Afirma mama.

Programul nu difera prea mult de cel de astazi : dimineata, orele incepeau la 7.20 si se incheiau la 12.20, iar dupa-amiaza orele incepeau la 13.30 si se terminau la 18/19.30.

La inceputul anului scoalar, elevii erau obligati sa intreprinda activitati in domeniul agriculturii din 15 septembrie pana pe 30. Erau obligati sa duca intre 1 si 3 kg de macese, catina, culegeau prune, mergeau la culesul fanului iar in cazul elevilor de liceu/ scoala profesionala care participau la activitati practice in uzine statul acorda la incheierea scolii o suma derizorie pe CEC.

“Eu nu munceam, aveam scutire medicala. Uneori participam la ingrijirea lotului scolii pentru ca imi placea”.: spune mama zambind.

Orele se desfasurau in perfecta liniste. In clasa mamei, elevii erau grupati in functie de nivelul de cunostinte: “randul I: cei mai buni, randul al doilea: nivelul mediu, randul al treilea: elevii cu cele mai mici note.” Insa profesorul se ocupa de toti in mod egal.

“Ora de germana, insa, era diferita de toate celelalte” spune mama : “profesoara era nemtoaica, nu stia sa vorbeasca bine limba romana si elevii nu reuseau sa inteleaga bine materia, “aveam voie sa ne miscam, dar nu faceam galagie.”

“Orele de franceza erau tensionate, domnul profesor era sever iar elevii destul de incordati. Imi amintesc si acum porecla pe care mi-o pusese domnul profesor Purghel : “Papuca” din cauza sabotilor mei verzi. Nu intalneai prea des un profesor cu simtul umorului.” Afirma mama.

Lucrul manual era o desciplina agreata de elevi: pana in clasa a 4-a invatau sa coasa pe etamina, teseau la gherghef, se jucau cu plastilina insa din clasa a 5-a copii erau supusi unor activitati mult mai complexe: fabricarea unor piese la strung, sau a unor obiecte din lemn.

In cadrul orelor de biologie, elevilor li se cereau ierbare si insectare. “Nu am facut niciodata asa ceva. Nu puteam sa prind insectele” spune mama razand. Tatal meu vitreg insa spune cu o oarecare mandrie ” prindeam tot felul de fluturi, coloram trandafiri. Imi placea.”

Ora de religie nu exista, era interzisa, nici macar profesorii nu discutau despre acest subiect. Elevii nu aveau icoane in clasa, doar drapelul tricolor, stema si un tablou cu portretul lui Nicolae Ceausescu.

Igiena elevului era strict controlata de catre cadrele didactice in special in clasele mici: copilul prezenta batista si unghiile curate in fiecare zi, fetele erau obligate sa poarte bentita si sa aiba patul ingrijit, prins in coada, iar baietii erau siliti sa se tunda periodic.

Pe masura ce cresteau, orele de sport deveneau pentru elevi antrenament militar: in clasele mici, fetele faceau gimnastica ritmica si handbal iar baietii jucau fotbal. La scoala generala, in pauza mare copiii practicau “gimnastica de inviorare” iar la liceu/internat, dimineata in preajma orei 6, pedagogul fluiera pe hol, dadea desteptarea si toti elevii erau obligati sa se prezinte la programul de exarcitii fizice :”unii elevi se piteau in fisete (dulapuri) sau la toaleta” isi aminteste Gogioiu Emil.

Odata cu avansarea la liceu, copiii participau la ore speciale de pregatire militara (PTAP)- Pregatire Pentru Apararea Patriei – fetele si baietii invatau sa foloseasca arme periculoase: pusca. “Instructia era aproape ca la armata” spun parintii mei. “purtam o uniforma albastra speciala si o boneta.”

Sarbatorile inchinate regimului erau commemorate cu strictete: 1 mai: Ziua Muncii, 23 august: Ziua Nationala a Romaniei Comuniste, 16 ianuarie: Ziua de nastere a conducatorului Nicoale Ceausescu, in cadrul carora se organizau defilari, spectacole, copii erau obligait sa ovationeze , “sa fluture stegulete tricolore si sa aplaude” afirma parintii mei.

Copiii erau controlati si din punct de vedere social : scoala interzicea participarea acestora la activitati destractive precum filme sau spectacole in timpul saptamanii, fiindu-le permisa doar asistarea la “Matinee”, sambata si duminica, de cele mai mult ori fiind supravegheati de catre profesori.

Exista coruptie pe vremea comunista?

Unii profesori obisnuiau sa le ceara bunuri materiale sau anumite sume de bani parintilor in scopul promovarii elevului “chiar daca acesta nu era neaparat slab la material respectiva”. “In clasa a 7-a, profesoara de geografie m-a lasat coregent pentru ca mama nu a vrut sa ii croseteze un pulover. Dupa ce l-a primit, am trecut clasa fara sa mai fiu obligat sa ma prezint la examenul de corigenta” afirma tatal meu vitreg.

Daca ne intrebam astazi, de ce societatea autohtona este inca impregnata de persoane si sisteme de putere si influenta comuniste/securiste sau, inca mai grav, de ce se mai pastreaza in mentalul individual si colectiv vechile reflexe totalitare ale fricii si obedientei fata de autoritarismul, de tip socialist/ceausist, unul din raspunsuri poate veni din lectura ultimului paragraf al Carnetului de elev: “Bucurindu-se de conditiile minunate create de statul socialist, de drepturile pe care le are si indeplinind cu constiinciozitate indatoririle ce-i revin, elevul va putea deveni un cetatean de nadejde al patriei noastre, Republica Socialista Romania.” Partidul-Stat creeaza “conditiile minunate” ale formarii individuale: elevului nu-i ramanea decat sa le accepte in tacere, din clasa I si pina la maturitate, in drumul sau ascultator spre cetatenia “de nadejde” a sclavagismului socialist.

Abecedarele – o paraliteratura politica – partea 1

De Ion Manolescu
Alfabetul comunismului se invata de timpuriu. Uniforma de tergal, cu sapca „S.G.“ cartonata pe dinauntru, cravata de pionier sau „soim al patriei“, matricola mirosind a vopsea, bluzele gen tabla de sah alb-albastra, din „BBC 100 %“, zimbetul si florile tovarasei invatatoare, bancile austere, date cu smirghel, creta invelita in hirtie rosie, portretul „iubitului conducator“, copertele obligatorii (si inutile) ale caietelor, stilourile „Flaro“, „sugativa“ si „Pic“-ul, guma chinezeasca de sters, cu arome de ananas si portocale, penarele cit franzela si riglele minuscule din plastic, ghiozdanele incarcate cu manuale de-un kilogram, sapunul si prosopul cu initialele posesorului cusute pe margini sint doar citeva dintre ingredientele didactice ale sistemului educational din „epoca de aur“. Fotograme ale unei copilarii mistificate, imaginile detasamentelor in miscare, tropaind in careu, asemeni cohortelor romane, cu steagurile Patriei si Partidului filfiite disciplinat prin fata metodistilor locali, ramin emblematice pentru primii ani de scoala – interval in care micutii sint initiati in tainele „socialismului stiintific“ si ale adulatiei ceausiste. De altfel, „micut“ si el la vremea lui, autorul acestui studiu se poate lesne vedea in anul 1974, adus de bunici in curtea Scolii Generale nr. 24 din spatele salii Floreasca, defilind cu un ghiozdan nepotrivit (cel alb, de gradinita) prin dreptul directorului Barbulescu, zis „Gusa“.

Profesori, metodisti, activisti

Cele trei mari obiective nedeclarate ale invatamintului ceausist, usor recuperabile din manualele epocii (cu precadere din Abecedare), apar astazi ca strategii majore de manipulare a personalitatii in directia asimilarii, acceptarii si perpetuarii comunismului ca normalitate bio-sociala: disciplinarea (avind ca scop difuzarea fricii controlate si instituirea reflexelor de obedienta individuala); uniformizarea (urmarind instaurarea si mentinerea unui climat, cenzorial si pauper, de „echitate“ colectiva) si indoctrinarea (vizind formarea politico-idologica a viitoarelor cadre PCR). Alaturi de manuale si de popularizarea scolara a tezelor oficiale, contributiile metodice ale activistilor de catedra ofera un inventar pretios al dogmelor educationale pe care conducerea Statului miza pentru a spala creierele elevilor de clase primare si a-si asigura, in felul acesta, o baza de mase docila si maleabila; in plus, ele pastreaza portretul-robot al dascalului-propagandist din epoca Nicolae Ceausescu, specimen astazi pensionat si pe cale de disparitie – cu toate eforturile „social-democrate“ ale Ministerului Educatiei si Cercetarii de a-l oxigena artificial.

Astfel, intr-o contributie la antologia Metodica predarii limbii si literaturii romane in scoala generala si liceu (coordonator: I.D. Laudat, Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1973), intitulata Pregatirea profesorului de limba si literatura romana pentru lectie, Constantin Parfene lasa posteritatii imaginea de serie a dascalului comunist, pe care o descrie cu rivna si convingerea enoriasului Partidului: „De retinut este insa faptul ca nu exista profesor adevarat, pasionat de profesiune si patruns de inaltele responsabilitati ale acestei munci, care, indiferent de experienta si vechime, sa nu-si schiteze, intr-un fel sau altul, inainte de a intra in clasa, momentele principale ale activitatii pe care o va desfasura cu elevii, sarcinile instructiv-educative, procedura de ansamblu“ (p. 20). Exemplar prin alcatuirea mecanica, inutila si inaplicabila a celebrului plan de lectie (obligatie „statutara“ a profesorilor stagiari, a carei nerespectare era pasibila, chiar si dupa 1989, de sanctiuni administrative), omul de la catedra apare ca un executant fidel al directivelor PCR, pe baza unei metodologii infailibile. Din aceasta perspectiva, asa cum economia planificata centralizat era singura cale spre bunastarea national-comunista, si invatamintul planificat „stiintific“ (garantie a competentei profesionale si certificat de obedienta politica) trebuia sa asigure succesul ideologic de mase.
Apostolatul educatiei dogmatice necesita, insa, o pregatire de fier, in masura sa imprime gloatei pre-puberale sentimentul fericit al disciplinei. Dupa cum ne asigura Florian Creteanu („profesor emerit“) in volumul Din experienta unor lectii despre stilul si limba operelor literare (Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1967), aceasta din urma nu se poate obtine decit prin perseverenta metodologica: dascalul trebuie sa fie un prezentator riguros si consecvent de „unitati dialectice“, preocupat sa aplice „principiile esteticii marxist-leniniste la analiza operei literare“ (p. 3). Solutia planificarii didactice unice ii ingaduie sa devina un speaker neobosit de „stiri“ ideologice, difuzate in calup din „grila de programe“ a PCR.

Inzestrat de catre Partid cu simtul civic al perfectionarii („Este stiut doar, ca omul invata cit traieste,“ -Parfene, loc. cit., p. 16), inclusiv in materie vestimentara (profesorul-model nu uita niciodata „sa se preocupe ca tinuta sa vestimentara sa fie ingrijita, sobra“, cu alte cuvinte, „corespunzatoare“, ibid.), dascalul comunist se dovedeste, in realitate, un salariat obtuz si ineficient al sistemului pe care il reprezinta si il perpetueaza. Abonat la bolile cronice ale invatamintului de Stat (in frunte cu imbecilizarea si nevroza), remunerat pe masura pasivitatii si a caracterului util, dar inofensiv, al meseriei practicate, profesorul comunist ramine, alaturi de metodistul de Partid si activistul cultural, unul din principalii distribuitori ideologici ai „umanismului socialist“, in varianta megalomanica a identitatii national-ceausiste: Patria = Poporul = Partidul = Nicolae Ceausescu (a se vedea lozincile scandate la marile adunari populare – „Ceausescu si poporul/Patria si tricolorul!“, „Ceausescu-eroism/Romania-comunism!“ – sau refrenul cintecului de preamarire a personalitatii: „Partidul-Ceausescu-Romania!“, locul intii in Greatest Hits -urile politice ale „epocii de aur“).

Activitatea profesorului comunist (sau, mai exact, a profesorului in comunism) trebuie privita in contextul combinat al determinarilor socio-politice si motivatiei personale. Prizonier al unui regim care, ca si elevului, ii propune un sistem de recompense si sanctiuni, privilegiindu-i obedienta si intretinind senzatia linistii rezultate din aceasta, el stationeaza intr-o „nisa“ socio-politica mutual convenabila. Nepotrivit sau condamnabil in logica democratiei, acceptul sau de a alcatui sau a preda continutul manualelor scolare propagandistice unui public usor de manipulat (gratie virstei si lipsei de educatie familiala) apare justificat in comunism, in termenii unui contract social de utilitate reciproca: supravietuire (si privilegii de confort, prin amenajari treptate in interiorul supravietuirii) contra conformism politic (asimilat de organismul individual, prin autovictimizare si minimalizare, ca: „obligatoriu“, „impus“, „inevitabil“/„minor“, „benign“, „fara consecinte“).

Abecedarele si consumul ideologic juvenil

Principalul derivat al obiectivelor invatamintului ceausist, politizarea educatiei, apare inca de la nivelul Abecedarelor, stereotipiile politice ale textelor si ilustratiei oferind un tablou complet al junioratului comunist, asa cum si-l doreau autoritatile. In Abecedarul din 1977 (autori: Maria Giurgea, Maria Georgescu-Bostina; ilustratia: Coca Cretoiu; texte caligrafice: Constantin Vladescu; Bucuresti, Editura didactica si pedagogica), dupa fotografia „intr-o ureche“ cu „TOVARASUL NICOLAE CEAUSESCU, secretar general al Partidului Comunist Roman, presedintele Republicii Socialiste Romania“ (p. 3), scolarului doritor sa invete cum sa vorbeasca si sa scrie i se dedica o ilustratie pe masura marilor teze si mituri ale „epocii de aur“: desene cu tovarasa invatatoare (p. 5), primind sute de flori de la elevii in uniforme impecabile (teza invatamintului comunist civilizat; mitul invatatoarei materne – un soi de closca, pregatita sa-si conduca puii in incubatorul scolii); secvente cu defilari pionieresti la „23 August“ (p. 37), girate de tatici cu mutre de securisti, care isi indeamna copiii sa agite steguletele Partidului prin fata tribunei oficiale (teza patriotismului comunist juvenil; mitul parintelui-educator politic); decupaje cu Aschiuta (p. 90), personajul TV copiat dupa Pinochio, multumind natiunii pentru ca invata sirguincios si consecvent (teza umanitatii invatamintului comunist; mitul eroului popular educat comunist).

La o analiza atenta, asemenea secvente de animatie doctrinara, care ii inoculeaza elevului dorinta discipolatului politic, trec dincolo de „calitatea“ lor pedagogica si „civica“ si intra in seria unei literaturi populare formatate pe tiparele consumului ideologic juvenil. Prin urmare, cititorul are de-a face cu o paraliteratura politica, rupta insa de legile pietei, deoarece aceasta e dictata, controlata si cenzurata de PCR; cum paraliteratura, prin excelenta, functioneaza pe baza relatiei firesti dintre cerere si oferta, iar politicul impune, in „era Ceausescu“, o oferta arbitrara, unilaterala si monocolora, combinatia celor doua instituie un gen pe de o parte hibrid si disfunctional (in logica pluralista a pietei capitaliste), pe de alta compact si util (in logica unica a centralismului comunist).

Mai simplu spus, Abecedarele si manualele ceausiste de clasa I pot fi citite ca niste carti de povesti pentru copii, activate in forma basmelor ideologice (sau a basmelor comuniste). Maniheismul (finalizat prin happy-end -ul luptei de clasa si victoria umanismului SSMD -ist), momentele fixe ale „naratiunii“ (incercarea, iscodirea, confruntarea, solutia, demascarea sau transfigurarea), inventariate de Propp si dezvoltate de Ceausescu (in basmul, ulterior spulberat, al propriei dictaturi: Comunism fara de batrinete si viata fara de moarte) sau morala (axata pe principiile si figuratia unei Biblii desacralizate, din care continutul religios a fost inlocuit, iar Dumnezeu evacuat, pastrindu-se doar esafodajul credintei ca pretext pentru scenariul utopiei ateiste) sint doar citeva din trasaturile specifice paraliteraturii politice de tip scolar. Imbinind elemente de legenda, credinta si mit (pe o linie structurala anticipata de Mircea Eliade si dezvoltata de Eugen Negrici sau Lucian Boia), scenariul popularizarii comunismului in rindul publicului juvenil ii apropie pe copii deopotriva de iluminarea basmului religios si de extazul feeriei politice: cititorilor aflati la virsta alfabetizarii li se prezinta, in mod repetitiv si abrutizant, imaginea Eden-ului „multilateral dezvoltat“ (Patria), administrat ideal de Ingerul Salvator (Partidul), sub omnipotenta si parinteasca supraveghere a Divinitatii (Ceausescu Nicolae). In plus, acesta asigura suprema armonie locala („Parintele Tuturor“) si planetara („Campion al Pacii“), a paradisului terestru (socialismul) si sideral (comunismul).

In realitate, basmul ascunde secvente de horror, iar fluxul consumist al literaturii de divertisment si propaganda scolara se varsa in genul, mai vast si mai captivant, al prozei pentru debili mintali. In cazul Abecedarului (editia 1977), mica poveste populara a invataturii vesele (sub drapelul rosu) se imbina cu marea poveste politica a indobitocirii comuniste: pionierii in devenire isi plimba uniformele prin fata tovarasei invatatoare (p. 5); tatal-securist piloteaza din priviri detasamentele de fete cu bentite si ciorapi albi trei-sferturi (p. 37), iar personajul-plagiat Aschiuta, de la „Ora copiilor“ (ulterior inlocuit pe ecrane si in manuale cu Mihaela, eroina lui Nell Cobar), face marturisiri didactice complete („Ati invatat multe poezii. Desenati si cintati frumos. Ba chiar, de 8 Martie, ati trimis felicitari mamei si tovarasei invatatoare. Bravo, copii!“), declansind frenezia tacuta, spontana si inexplicabila a telespectatorilor juniori: „Paraschiva si Chiriac sar in sus de bucurie“ (p. 90).

De altfel, basmul ideologic cuprins in „povestea“ Abecedarului contine numeroase momente de initiere in tainele panteismului comunist, pe care, odata deprinse, invatacelul le trimbiteaza posteritatii cu zelul si entuziasmul celui convertit: „Oriunde merg,/In tot ce simt/Alaturi esti/Iubit Partid!//Esti scoala noua,/Cartea frumoasa,/Esti piinea calda/Ce-avem la masa.//Esti cimpul verde,/Ziua senina,/Hidrocentrala/Ce da lumina“ (p. 101). Imaginea unor scolari de clasa I, recitind poezii agramate in timp ce invata sa caligrafieze „Traiasca Partidul Comunist Roman!“, nu are ca egal de stupiditate decit ideea ca acestia ar putea fi interesati la 6-7 ani de cum „da lumina“ Partidul-hidrocentrala.

De la basm la balada politica

Basmul ideologic al muncii, al obiceiurilor si naturii comuniste reapare, in varianta imbunatatita, in editia 1986 a Abecedarului (Bucuresti, Editura didactica si pedagogica), realizata de aceiasi autori si ilustratori.

Retusurile se observa inca de la nivelul portretisticii omagiale, noul Abecedar prezentind (p. 3) fotografia din fata a lui Nicolae Ceausescu (prin comparatie cu semi-profil, in editia 1977), ca urmare a reactiei autoritatilor la adresa glumei cu „tovarasul este intr-o ureche“. Ii urmeaza Imnul de Stat al Republicii Socialiste Romania (p. 5), prezenta lirica inedita, prin intermediul careia elevii afla, inca inainte de a ingaima prima vocala a alfabetului, cum se poate „adapta“ muzica lui Ciprian Porumbescu la un text de propaganda ceausista. Imnul national-comunist, intonat cu sacadate elanuri hitleristo-staliniste de o imensa masa de pre-pionieri, in deschiderea matineului scolar (mai exact, la ora 7.50), prezinta pe larg cliseistica ideologica a „epocii de aur“: mitul curajului perpetuu („brav popor“; „viteaz cu vechi renume“; „In lupta triumfator“); teza istoriei patriotice („Multe secole luptara/Strabunii nostri eroi“); mitul muncii eliberatoare (poporul e „Strins unit si muncitor,/Liber, cu un nou renume“), pe care il mai utilizase si Hitler, in varianta criminala „Arbeit macht Frei“; dogma Partidului Unic Calauzitor si cea a rolului conducator al muncitorimii in societate („Azi partidul ne uneste/Si pe plaiul romanesc/Socialismul se cladeste/Prin elan muncitoresc.“); mitul patriei primejduite, identificat dupa 1989 de Eugen Negrici („Pentru-a patriei onoare,/Vrajmasii-n lupta-i zdrobim“); mitul pacifist, in consonanta cu dorintele megalomanice ale lui Ceausescu de a primi Nobel -ul, ca arbitru international al conflictelor militare si opozant colosal al cursei inarmarilor („Cu alte neamuri sub soare,/Demn, in pace, sa traim“); teza comunismului salvator, panaceu national cu radacini cosmogonice (mitul protocronist) si prelungiri astrale (mitul utopist): „Iar tu, Romanie mindra,/Tot mereu sa dainuiesti/Si in comunista era/Ca o stea sa stralucesti.“

Cliseistica ideologica a comunismului se regaseste in manuale si in infuzia baladescului politic (de a carui propagare spectaculara se ocupa cu precadere Adrian Paunescu, in postura de „bard“ deopotriva oficial si „independent“; si intr-o ipostaza, si in cealalta, detinator al unui monopol conferit politic: cel al show -ului folk-betonului), pe linia propensiunilor poetice ale lui Nicolae Ceausescu. Mitul romanului-poet (in ale carui vene, daca ar fi sa-l credem pe Alecsandri, curg moleculele lirismului), imbinat cu cel al activistului umanist (orice „bun“ comunist trebuie sa „posede“ o cultura umanista care sa nu excluda darul versificatiei propagandistice), e pus in valoare in pagina 6 a Abecedarului, printr-un parteneriat de creatie involuntar postmodern: intre „bardul de la Mircesti“ si „Gigantul Carpatilor“.

Micutii cititori ai momentului sint astfel acomodati cu valentele lirice reciclative ale liderului lor de Partid si de Stat, cu atit mai spectaculoase, cu cit ele fac parte din „Cuvintarea la grandioasa adunare populara de la 5 decembrie 1981, consacrata dezarmarii si pacii“ (ibid.); „marii“ cititori ai posteritatii sint pusi, in numai 6 pagini, in tema cu psihodramele de succes jucate pe scena propagandei ceausiste: monomania cultului personalitatii, mitomania patriotismului general si delirul amatorismului poetic. Adaptat la exigentele national-comunismului, textul trucat al lui Alecsandri vireaza in ridicol atunci cind muta geografia unirii la Pentagon si Baikonur („Hai sa ne unim popoare/In lupta cu mic, cu mare,/Sa traim liberi sub soare/Fara arme nucleare!“ si „Toti cei cu inima buna-/Est si Vest – mina in mina“ ibid.) si se prabuseste in derizoriu o data cu versul, de rezonanta paunesciana, „Sa facem din tun tractoare“. Cum o fi aratat „lupta pacifista“ a proto-ecologistilor din prima strofa si, mai ales, prin ce mecanica misterioasa tunul se poate transforma instantaneu in tractor in strofa 5 ramin principalele enigme logice ale gindirii rapsodului politic.

Abecedarele – o paraliteratura politica – partea 2

De Ion Manolescu
Ilustratiile editiei din 1986 a Abecedarului continua si amplifica basmul politic al universului supus legitatii comuniste: apar desene din Capra cu trei iezi, cu un lup patibular cu mina burgheza si o capra imbracata in port taranesc (p. 8); cu pionieri dolofani si bunici rumeni (p. 18); cu elevii facind coada la spalat in toalete impecabile (p. 24); cu blocurile socialiste (p. 25) sau masa la cantina scolara aprovizionata ireprosabil (p. 34); cu soimii patriei (p. 37) sau steagul glorios al partidului (p. 101) s.a.m.d.
In realitate, scenariul color al bunastarii, libertatii si fericirii comuniste, patronate de un lider omenos si intelept, este contrazis atit de mizeria si pauperitatea cotidiana, cit si de dogmele unui sistem totalitar, puse in practica de un Conducator megaloman. Scena civilizarii rurale, in care bunicul, sub indrumarea nepotilor in uniforma, admira cerul senin al patriei impreuna cu un ciine care nu are altceva mai bun de facut decit sa se uite in directia indicata de pionieri (p. 18), musteste de un idilism samanatoristo-cooperatist ce ar fi convingator, daca realitatea sociala a deceniului noua nu l-ar contrazice (sistematizari masive in zonele satesti; exproprieri in numele „urbanizarii“; obligatii si biruri zootehnice etc.). La fel de trucata se dovedeste si secventa de foto-roman a igienei scolare comuniste (p. 24): aici, doua fetite si un baiat tuns castron si cu gulerul camasii albe revarsat abundent peste haina de uniforma isi etaleaza matricolele in spatele unei a treia eleve, care se spala metodic pe miini; in asteptarea luptei anti-microbiene, cei trei aspiranti la diploma curateniei socialiste stau cu miinile la spate, vegheati de un pionier dur, cu brasarda sanitara pe brat si degetul aratator intins implacabil spre chiuveta. Intreaga scena pare sa se inspire din deviza nobila „Nimeni nu iese de-aici pina nu se spala pe miini!“.

Dezideratul ceausist al dezinfectarii fizice a maselor inca de la virsta junioratului (o marota a liderului obsedat de aseptizarea epidermica a propriei persoane – a se vedea obiceiul sau de a se spala cu spirt dupa pupaturile si stringerile oficiale de mina ale tovarasilor din alte state sau obiceiul de a controla si igieniza copiii care urmau sa-l sarute la aniversarile si marile adunari comuniste locale) il completeaza pe cel dejist al epurarii populatiei „nesanatoase“ – a se citi: indezirabile – (prin interventia „terapeutica“ a Securitatii). De asemenea, scenariului spalarii cerebrale al regimurilor Dej si Ceausescu (prin injectie ideologica) i se adauga cel al spalarii corporale (perfect ipocrit intr-o tara bintuita de mizerie si saracie, avind, in 1986, apa rece rationalizata, iar pe cea calda aproape eliminata, fara a mai vorbi de conditiile scolare improprii unei igiene adecvate).
Astfel, toaleta din desenul Abecedarului (cu faianta curata pe pereti, suluri gigantice de hirtie igienica, sapun si apa la discretie) constituie un monument de festivism ce sfideaza, prin minciuna didactica si trucaj iconic, corespondentul ei din realitate: cu faianta sparta sau descompletata, chiuvetele crapate si fara robinete, lipsite de sapun, hirtie igienica sau capace de closet si, mai presus de toate, cu popularele flegme si anunturi obscene aplicate „pioniereste“ pe usile rupte sau pe suprafata clorotica a peretilor.

La fel de edulcoranta, in spiritul idilic al triumfalismului educational din „epoca Nicolae Ceausescu“, apare si imaginea transportului in comun socialist din sceneta In excursie. Desenul de la pagina 111 reprezinta o culme a disciplinei si armoniei sociale dorite de autoritati: o mamaie mioapa si nevoiasa avanseaza pe culoarul unui autobuz suspect de curat; in jurul ei, se agita vreo 7 soimi ai patriei (dintre care unul taxeaza constiincios biletul, indicindu-le cititorilor ca nu e bine sa calatoreasca fraudulos), care mai de care mai agitat sa-i cedeze locul. Imbujorati de altruism, micutii Hitlerjugend dau energic din miini, pentru a-i indica batrinei amplasamentul pe care aceasta sa-si odihneasca sacosele. Sepcile albastre, uniformele portocalii si mustiucurile rosii ale semicravatelor completeaza valoarea morala a unei secvente de ampla respiratie educativa; protagonistii ei, cercetasi ai invatamintului socialist (un soi de Castor Juniors – din seria Donald Duck, a lui Walt Disney – inzestrati cu Programul PCR ca ghid practic si de bune-maniere), se inghesuie sa aplice la scara sociala cunostintele proaspat invatate in laboratorul gradinitei.

Pe modelul caligrafic al paginii („Soimii patriei fac in fiecare zi o fapta buna.“), a carui logica a binelui pare mai degraba mecanica si coercitiva, decit spontana si benevola, „naratorul“ polit-basmului pe tema generozitatii comuniste grefeaza citeva observatii puerile, in ton cu virsta si inteligenta frageda a eroilor („Vom vizita o gradina botanica“ – p. 111; cite gradini botanice exista in Bucuresti? Dar in orice oras din tara?) si consemneaza multumirile femeii nevoiase in forma adeziunii gerontocratice la valorile copilariei politizate („– Bravo, copii! Faceti cinste numelui de soimi ai patriei.“ – ibid.). Cinic vorbind, desenul seamana cu o intrecere socialista pe tema „Cine da mai repede locul altuia?“, avind drept recompensa (pur simbolica) decernarea medaliei retorice a cinstei. In realitate, saracia, aglomeratia si murdaria mijloacelor comuniste de transport faceau din urcatul pe scara o aventura pugilistica, iar din deplasarea propriu-zisa un exercitiu de yoga intr-o gramada de rugby. In aceste conditii de disconfort fizic si olfactiv, calatoria fara bilet devenea rutiniera, iar gesturile de altruism, daca nu inexistente, oricum inaplicabile.

O a treia mare secventa a scenariului de B.D. comunista figureaza in Abecedar in episodul inminarii cravatei de pionier (p. 125, alaturi de poezia omonima). In fata detasamentului aliniat la perete in pozitie de „drepti“, tovarasa invatatoare leaga cravata rosie la gitul unei fetite transfigurate de emotie; copiii sint imbracati dupa moda ceausista a invatamintului militarizat (uniforme apretate; curele cu paftale aurii metalice; ciorapi albi la pantofi negri; fetele cu bentite sau cordelute cu pampoane albe de Minnie Mouse), in timp ce educatoarea ramine adepta fashion-ului maoist, cu taiorul-tunica inchis tovaraseste pina la git. Monotonia scenei (de un realism indiscutabil si cu o buna valoare documentara) e intarita de prezenta emblemelor autoritatii statale (drapelele PCR si RSR), minuite politically correct de un el si o ea in spatele invatatoarei.
Abil camuflata indaratul unui sistem de recompense de inspiratie militara (trese, snururi, insigne etc.), atragerea masiva a elevilor in rindul structurilor PCR (fenomenul se generalizase si la nivel de UTC in anii ’80) pare mai degraba un premiu de virtute, decit o obligatie politica. In realitate, totul respira a indoctrinare fortata si propaganda de Partid: tunsorile in serie ale scolarilor; palmele nemiscate, lipite identic de-a lungul coapselor; pina si rosul isteric al cuverturii de pe catedra. Pentru elev, recrutarea nu se discuta, ci se executa.

Amplificat vizual de un asemenea aparat de abrutizare desenata, textul nu poate face altceva decit sa puna in miscare stereotipiile ideologice ale „epocii de aur“: teza innobilarii comuniste (cravata rupta din drapelul PCR si innodata la gitul premiantului ii aduce acestuia un capital formidabil de noblete sociala: „Cind vei primi cravata/ Cu cinste s-o pastrezi,/ Drapelul nostru rosu/ In ea mereu sa-l vezi.“ – p. 125); teza legitimitatii istorice a PCR si cea a patriotismului PCR (Partidul protocronist preceda insasi istoria tarii, confundindu-se cu toate momentele ei de lupta nationala: „A filfiit drapelul/Pe front, in lupte grele,/ Si au cazut parintii,/ Luptind cu el in frunte“ – ibid.); mitul eroismului juvenil (santajat emotional, pionierul trebuie sa inteleaga legitatea sacrificiului predecesorilor, in numele unui viitor inevitabil comunist si sa se simta flatat de continuitatea simbolica in care a fost inscris: „Si multi copii ca tine/ In lupta si-au dat viata./ Tu cind primesti cravata/ Sa-ti lumineze fata“ – ibid.).

In ceea ce priveste multimile de copii care „si-au dat viata“ pentru Partid, indiferent daca pe vremea lui Burebista sau pe cea a lui Cuza-Voda, lucrurile sint mai degraba neclare din punct de vedere sociologic (citi? cind? in ce circumstante?); dimpotriva, in cazul celor care „si-au dat viata“ impotriva Partidului, ajutindu-i, in anii ’50, pe partizanii anticomunisti din munti sau infruntind pe strazi, in decembrie 1989, armata si Securitatea lui Nicolae Ceausescu, realitatea se dovedeste mai transanta: „lumina“ cravatei nu a fost indeajuns de puternica pentru a-i indoctrina si a-i depersonaliza in maniera dorita de autoritati (si de poetul anonim). Metaforic vorbind, „farul“ ideologic al comunismului nu a avut curent pina la capat.

O pedagogie psiho-politica

In sfirsit, ar mai fi de remarcat ca paraliteratura politica a Abecedarelor ceausiste si-a exercitat didactica printr-un recurs metodic la valorile afectului individual. O data procesul reeducarii populatiei incheiat (prin genocidul epocii Stalin-Dej si aplicarea pedagogiei lui Macarenko pe supravietuitori si descendentii lor), sistemul comunist autohton nu mai avea nevoie decit de intretinerea si mentinerea mecanismelor sale de functionare (printr-un reglaj temperat, dar permanent, al reflexelor fricii, obedientei si confortului supravietuirii); desi aparent paradoxala, aceasta ultima sintagma explica aproape in intregime relatia dintre presiunea oficiala si compromisul individual in societatea „socializata“ comunist a epocii Ceausescu. Prin activarea valorilor afectului, Partidul si individul isi alcatuiesc un metabolism comun, rareori conflictual, a carui temperatura optima de supravietuire il favorizeaza pe primul si il asigura pe cel de al doilea. Cu timpul, amenajarile graduale si reciproce din interiorul acestui metabolism isi genereaza propria mitologie (pedagogie) de legitimare, producind in serie cliseele justificarii psiho-politice, inclusiv pe cel al dizidentei colective tacute (o populatie masiv anticomunista, protestind schizofrenic in gind).

Pedalarea pe tema feminitatii muncitoresti si a harniciei muncii familiale („Mamica mea, lucrezi in uzina. Lucrezi si acasa. Esti ca o albina de harnica. Si cu mine esti atit de buna!“ – p. 75), intr-o secventa pe cit de idilica, pe atit de robotica, se leaga de cliseistica utilitatii muncii. In acest context, sloganul „Munca e grea, dar folositoare“ (p. 76, La fabrica de piine), asociat virilitatii femeii comuniste, devine, peste ani, sursa de pastisa pentru trupa hip-hop Parazitii si mesajul ei antisocial si antirutinier: „Viata e frumoasa;/ Munca e periculoasa!“ sau „Munca e frumoasa ca femeia;/ Evident, la virsta-a treia!“. La rindul lui, cliseul utilitatii muncii socialiste este pus in relatie cu cel al disparitiei onorante a somajului: in confesiunile copilului de la pagina 77 (sceneta festivist-muncitoreasca Vreau sa am o meserie), exista o frenezie a debitarii profesiilor comuniste celor mai nobile („Tata e miner. Mama e filatoare. Fratele meu cel mare este sofer. Tatal lui Cezar este tipograf. Tatal lui Gigel este macaragiu“), procentajul meseriilor intelectuale fiind, dupa cum se observa, covirsitor, iar acela al somajului, inexistent si de neconceput („Fiecare om isi alege o meserie. Si eu, cind voi fi mare, voi avea o meserie“).

Transformarea realitatii comuniste intr-o poveste de pasunism proletar cu iz edenic („hainuta noua“ a lui Ticu, din povestirea Hainuta, stirneste extazul mistic al beneficiarului, barbiturizat de complexitatea procesului productiv: „– Citi oameni au muncit la hainuta mea!“ – p. 79) sau pur pragmatic (tata si Gheorghita patrund in paradisul Alimentarei comuniste si cumpara de acolo „un kilogram de orez, doua kilograme de zahar si doua kilograme de carne. Luam si un kilogram de brinza“ – p. 97, La cumparaturi) poate insa avea efecte psihologice inverse decit cele dorite de autorii-propagandisti.
De exemplu, in love-story-ul comunist dintre „tata“ si produsele alimentare, se strecoara, in mod involuntar, citeva fluxuri ingrijoratoare de rationalitate: de ce, daca exista mincare in abundenta in comunism, e nevoie ca parintele sa cumpere cantitati industriale din alimente de stricta necesitate? isi face „tata“, cumva, un stoc pentru la iarna? de ce trebuie sa mearga cei doi „aproape un kilometru“, adica „un sfert de ora“, pina la magazinul alimentar, pentru a face aprovizionarea de baza? de ce nu exista un magazin mai aproape? si, mai ales, cum face „tata“-Superman pentru a cara acasa 6 kg de alimente intr-o singura plasa (ce-i drept, comunista si ea), dupa cum ne anunta, cacofonic, „mama-gospodina“: „– A fost grea plasa la cumparaturi?“ (p. 97)?!

Aceleasi probleme de bruiaj logic al triumfalismului afectiv se regasesc si in povestirea Ora de educatie fizica. Aici, naratorul de persoana I relateaza, transportat de emotia activitatii fizice, momentele unei ore de sport la scoala generala. Daca entuziasmul sau in fata aerobic-ului nord-coreean este de inteles („Unu, doi! Unu, doi! Mergem toti in pas vioi. [...] Facem gimnastica dupa comanda“ – p. 86), in contextul in care disciplinarea militara a elevilor devenise pentru multi un exercitiu, iar nu o corvoada, explozia de satisfactie in fata victoriei altora in cursa de alergare apare de-a dreptul stupida: „Fugim catre marginea terenului. Cistiga cei care ajung mai repede la semn. Ura-a-a! Mircea, Gina si Gigel au ajuns cei dintii“ (ibid.). Dupa delirul de bucurie al codasului, s-ar zice ca principala sa dorinta in cursa ar fi aceea de a-i vedea pe altii cistigind!

Pendulind intre sensibilizarea politica prin idilism si persuadarea ideologica prin severitate, textele Abecedarului disloca mari convingeri etice si morale in mintea, predispusa la modelare, a cititorilor de clasa primara. Elogiul muncii continue („– Sintem atit de obosite! spun ghetele. Toata ziua am alergat. Am fost pe ogor, la tarcul oilor, in livada, la atelierul cu gherghefuri.“ – p. 92, Ghetele si ghetutele) stirneste motivatia odihnei binemeritate, rasplata fizica dobindita, ca in lagar, exclusiv in urma „zilei-lumina“ de lucru („Peste citeva clipe si ghetele si ghetutele au adormit.“ – ibid.). Imboldul lipsei de masura („Angheluta are in buzunar doi lei de la bunica. El cere doua cornete de inghetata. Angheluta le ia si incepe sa manince cu lacomie“ – p. 93, Inghetata) e temperat de metodica alimentatiei rationale, savant aplicata de un vinzator cu simt moral si darul supravegherii clientilor („Vinzatorul il vede.// – Nu te grabi! Inghetata se maninca incet.

Altfel, are sa te doara in git.“ – ibid.); in acceptiunea didactica a autorilor manualului, exista un singur mod de a minca inghetata, universal valabil in lumea dulciurilor comuniste: „incet“. In fine, calendarul sarbatorilor socialiste (1 Mai, ziua PCR, 23 August etc.) declanseaza inalte frenezii patriotice, pe care publicul le exteriorizeaza cind in bucuria divertismentului ideologizat („Apare un grup de tineri. Ei sint imbracati in costume nationale. Pe chipurile lor e multa veselie. Ei vin la serbare cintind si jucind.“ – p. 91, De 1 Mai), cind in recunostinta genealogiei politice („Pe tine, Partid, eu te cint!/ Pe-al patriei mele pamint,/ Sa creasca sub pavaza ta/ Republica, patria mea!“ – p. 126, Republica, patria mea).

In lumea paralela construita de Abecedarele ceausiste se poate trai senin, prosper si exemplar. Populata cu ghetute harnice, tati-giganti si copilasi topaind la adunarile populare, ea pare, indiscutabil, cea mai buna dintre lumile posibile. Atit de „buna“, de „incapatoare“ si de „toleranta“, incit, dincolo de poleiala utopica, se intrevad si principalii, adevaratii ei actori: pionierul abrutizat, care da sever si igienic din deget in toaleta; tatal infometat, care aduna chintale de brinza de la Alimentara; vinzatorul-securist, care sta cu ochii pe client, obligindu-l sa-si manince regulamentar inghetata; elevul oligofren, care se bucura ca pierde la cursa de alergare si, mai presus de toate, o populatie dresata politic, obisnuita sa vina la serbarile comuniste „cintind si jucind“.

Experimentul Pitesti

In multe articole de ale mele am catalogat perioada comunista dinainte de 89 ca fiind o pata neagra in istoria romanilor.
Pro-comunistii , nostalgicii si fostii securisti imi provoaca o greata indisolubila, la fel ca majoritatea politicienilor din ziua de azi. Toti au solutii si toti sunt in capul lantului trofic, dar uita de semeni.
Nimic nu e mai abject si mai dezgustator decat un om ce e nostalgic dupa acele vremuri , doar pentru ca Ceasca il obliga (sa se prefaca) sa munceasca si/sau ii dadea o casa unde era obligat sa plateasca chirie cate zile avea. Doctrina si indobitocirea romanilor consta in faptul ca s-au multumit cu putin si totul de-a gata, fara a munci si fara a contribui macar din spirit civic.
Obisnuiti exact ca niste oi : ne da de mancare, ne da ceva de facut , ne da acoperis deasupra capului, deci trebuie sa fim obedienti si ascultatori. Ca om, sunt spirit liber si nicicand n-am sa permit cuiva sa-mi ingradeasca vointa. Unii nu inteleg notiunea de libertate si vor doar sa fie asistati social, deaorece lenea, ipocrizia si indolenta nu le permit mai mult. Unii se plang ca sunt prea batrani si numai pot face nimic si cer pensii pentru munca lor din “tinerete”… acea munca nerentabila , ce lumea se codea sa o faca … ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim. O sintagma ce bantuie batranii acum. Nu zic ca toti ar fi fost asa, dar predomina mentalitatea asta, iar acum la mana intinsa stau toti.
Nostalgicii vorbesc doar de realizari, dar acele blocuri (gri , reci si pline de igrasie) , strazi, canale etc le-au construit romanii, nu comunistii. Romanii de rand fortati de imprejurari sa-si rupa oasele pe santiere megalomanice. Ceausescu era bun la ceva, si anume la manipulare. Prin frica si amenintare a transformat o tara de oameni falnici si mandri , in niste oi cu capul plecat. Tara nu are nevoie de comunism , per se, are nevoie de un cioban cu o jordie ce poate mana toate dobitoacele acolo unde le e locul.
In fine, divaghez si nu vreau sa ma adancesc in mocirla acestui subiect, iar tot ce vreau e sa prezint ororile petrecute in inchisoarea Pitesti in perioada 1949-1952. Orori prezentate de cei care au fost martori sau le-au trait. Nu trebuie sa uitam istoria , altfel suntem condamnati sa o repetam.
Nu toti avem taria de caracter necesara pentru a citi randurile de mai jos si va sfatuiesc sa fiti obiectivi, pentru ca asta e istoria noastra, e ceea ce nu inveti la scoala. Read the rest of this entry

Propaganda comunista in scoala primara. Cliseele manualelor (partea 1)

De Ion Manolescu

In conformitate cu planurile ceausiste de scolarizare (cum ar fi cel aprobat de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR in mai 1982), la capatul programului de invatamint se afla transformarea elevului intr-un „element productiv“, gata sa fie integrat in marile unitati industriale si agricole ale patriei.
In consecinta, lipsit de alternative sau concurenta, modelul didactic al elevului de 6-7 ani devine unul politizat socialist, pe linia stereotipiilor tematice ale „epocii de aur“: eroismul comunist, patriotismul comunist, istoria glorioasa a PCR, morala socialista, pacea mondiala, toleranta etnica si rasiala, ecologia civica. Toate aceste clisee tematice se regasesc, uneori in forme involuntar comice, in manualele de limba si literatura romana pentru clasele intii si a doua, servind ca „lectii de viata“ elevilor in drumul lor spre meseria de „cadre“. Altfel spus, proaspat alfabetizati, copiii se vad siliti sa-si aplice deprinderile fonetice si caligrafice pe un document de Partid popularizat prin imagini si texte scolare de paraliteratura socialista.

„Eroi au fost, eroi sint inca…“

Ce altceva poate fi mai convingator pentru un elev de clasa primara decit exemplul eroismului comunist? In acceptiunea autorilor de manuale, ei insisi niste distribuitori (involuntari sau aplicati) ai ideologiei oficiale, interesul de lectura al micutilor cititori este declansat in modul cel mai firesc de povestile cu activisti civici, ostasi altruisti si femei patrioate. Risipiti abundent intr-o istorie predestinata sa sfirseasca in comunism, acestia devin purtatorii de cuvint ai „victoriilor populare“ ce jaloneaza drumul „revolutiei socialiste“. In asemenea conditii, nu e de mirare ca Programul PCR apare ca o antologie de figuri legendare, luptind pentru o afirmare socialista dupa care tinjeau inca de pe vremea lui Decebal: „Programul a putut fi elaborat acum datorita, in primul rind, victoriilor marete obtinute de poporul nostru in faurirea noii orinduiri sociale [...]“ (loc. cit., p. 24); „O importanta deosebita spentru «dezvoltarea istorica a poporului roman pe calea progresului economic si social, a libertatii si neatirnarii» – n. I.M.t a avut organizarea statala traco-dacica, ce a atins punctul culminant in perioada regatului lui Burebista si al lui Decebal“ (p. 27). Nationali sau locali, colectivi sau individuali, anonimi sau cu nume sonore, reali sau inventati, eroii populari marsaluiesc in cadenta spre paradisul obligatoriu al mitologiei comuniste.

In sceneta anonima Binefacatorul necunoscut (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), copilul Stefanita e salvat de la inec de un „soldat necunoscut“. Cind tatal copilului merge la cazarma pentru a afla numele binefacatorului, el se loveste de refuzul autoritar si colectivist al comandantului: „Intipariti-va in minte cuvintele: «armata romana» si soldatul va fi rasplatit“ (p. 71); scena genereaza o reactie in lant de elan patriotic si o frenezie agitatorica fara precedent: „– Traiasca armata romana! striga omul printre lacrimi./ – Traiasca Romania! izbucni deodata urarea din piepturile tuturor“ (ibid.). Presupusa morala a altruismului eroic si a modestiei individuale se pierde intr-o serie masiva de anomalii, incepind cu egoismul dictatorial al comandantului (care isi bate joc de propriul soldat, pastrindu-l perseverent in anonimat si refuzindu-i recompensa, desi acesta nu si-a exprimat o asemenea dorinta) si terminind cu indiferenta si autosuficienta tatalui (care prefera sa cinte sloganuri patriotarde decit sa descopere identitatea binefacatorului). Mai exact, in loc sa-i multumeasca soldatului, cum ar fi fost firesc (iar acesta sa-si accepte fapta), tatal, cuprins de nestapinite elanuri corale, prefera sa se alature intregii asistente pentru a ridica osanale patriei si armatei romane; se ajunge astfel la un delir verbal despre virtutile tarii, aceasta fiind vazuta ca salvator in uniforma al tuturor copiilor periclitati. Citita printre rinduri, sceneta nu vorbeste despre eroismul individual, ci despre modul in care acesta, de fapt, nu exista in comunism, fiind subordonat unei mentalitati si decizii colectiviste, iresponsabile si alienante: bratul musculos al binefacatorului se confunda cu bratul national (potent si vigilent) al armatei comuniste.

Eroismul de grup vireaza brusc in implauzibil, atunci cind i se atribuie valente titanice. De exemplu, muncitorii din povestirea Muncitorii au invins (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) remediaza in aceeasi noapte caderea de curent provocata de crivat la santierul montan al hidrocentralei: „–Fratilor, trebuie sa aprindem lumina cu orice pret!“ (p. 55). Nimeni, cu exceptia autorului anonim si a sefului propagandist de santier, nu stie cum muncitorii au reusit sa ridice in citeva ore stilpii cazuti la pamint si sa lege firele electrice: „– Bravo, tovarasi! Uniti, am invins!“ (ibid.). In absenta oricaror informatii realiste (ca si a unei minime decente ideologice), cititorului nu ii ramine decit sa creada ca turuiala festivista a sefului de santier a functionat deopotriva pe post de imbunatatire a conditiilor meteo si de generator de 20.000 de volti. Dincolo de cliseistica tematica a eroismului colectiv, se intrevede imaginea „Omului Nou“ SSMD-ist, care, prin forta fizica si tarie ideologica, muta si muntii din loc: un Superman socialist, asociat unei Justice League de „tovarasi“ cu carnete de partid in loc de arme magice.
In viziunea autorilor de manuale, eroismul civic al slujitorilor comunismului sfirseste prin a contamina si generatiile tinere. Conformismul auctorial se inscrie astfel in linia ideologica ceruta de PCR: aceea a obedientei si prozelitismului politic. Aceste doua mecanisme de exercitare, intretinere si functionare a ideologiei comuniste trebuiau inoculate rapid maselor docile de pre-pionieri, in vederea obtinerii unei pepiniere de viitoare cadre de Partid. Clase intregi de mici activisti si metodisti ai „noii orinduiri“ ar fi defilat astfel pe culoarele scolilor, indoctrinate de lecturile „literare“ ale didacticii socialiste.

In cazul scenetei Fapta unei pioniere (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cliseistica eroismului civic se muta din zona adulta in cea scolara, intr-o incercare disperata a autorilor de a face un mise-en-abime politic al datoriei cetatenesti. In esenta, cititorilor in uniforma le este servita o portie de „curaj“ juvenil care ar trebui sa-i inspire si sa-i motiveze: Maria, fata cantonierului, „pioniera fruntasa“, salveaza „trenul de persoane“ de la deraiere, avertizindu-si tatal ca linia este rupta (p. 109). De fapt, la o lectura mai atenta, nu oprirea trenului la timp sau multumirile patetice ale pasagerilor sint aici in discutie („Aflind adevarul, calatorii salvati au inconjurat-o. Nu stiau cum sa-i multumeasca pentru viteaza ei fapta“ – p. 110) si nici intrebarea (logica) in ce consta „vitejia“ fetei (ca a fugit de la scoala, chiulind?; ca a alergat pe linga linie?; ca poseda capacitati anticipative tip Mama Omida: „Se vor rasturna, vor muri oameni, vor fi pagube mari. [...] Nu, aceasta nenorocire nu trebuie sa se intimple“ – p. 109 – si un simt dezvoltat al „pagubelor materiale“?), ci incompetenta CFR-ului local, care lasa o linie sa se deterioreze in mod dramatic: „Sina e rupta, iar trenul de persoane trebuie sa treaca neintirziat pe la canton“ (ibid.). Cum o sina de cale ferata nu se „rupe“ la fel de usor ca un bat de chibrit, ramin doar doua explicatii posibile: ori cantonierul – tatal fetei – nu a verificat linia (si atunci poate fi acuzat de nerespectarea atributiilor de serviciu), ori constructorii au facut o treaba de mintuiala, realizind o cale ferata care cedeaza la cea mai mica presiune (si atunci pot fi acuzati de neglijenta criminala)! Oricare ar fi raspunsul, el pare sa fi scapat scopurilor didactico-eroice si triumfalist-politice ale autorilor.

O combinatie inca mai sinistra (din punct de vedere ideologic) si ridicola (din perspectiva plauzibilitatii epice) se dovedeste cea dintre temele eroismului istoric si ale patriotismului feminist. In manualele comuniste, femei de toate virstele, ocupatiile si conditiile sociale nu gasesc altceva mai bun de facut decit sa se joace de-a eroinele nationale cu simt patriotic, fler socialist si putere de lupta herculeana. Asa se intimpla cu personajul Ecaterina Teodoroiu (inspirat de eroina militara reala), un cyborg avant la lettre, rostindu-si stereotip cuvintele eroice la Marasesti, desi zdrobita de plumbii mitralierelor germane: „Un manunchi de gloante ii strapunse deodata pieptul. Ranita de moarte, Ecaterina Teodoroiu repeta intruna: – Inainte! Sint cu voi, inainte!“ (Eroina neamului, Ecaterina Teodoroiu, dupa N. Tautu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 129). Lipsa de logica a scenei este perfecta: in ciuda faptului ca, asa cum ne asigura naratorul, femeia e „ranita de moarte“ (ba chiar: cu trupul traversat de zeci de gloante), aceasta continua sa-si rosteasca mecanic replica vitejeasca. Nevoia politica de legitimare „feminista“ a PCR printr-o racolare mito-ideologica a figurilor feminine reale din istoria tarii, urmata de trucajul si manipularea imaginii si a discursurilor acestora, se dovedeste aici mai puternica decit cerinta textuala de verosimilitate. In consecinta, prin exces de propaganda mitografica, sentimentul patriotic legitim pe care biografia eroinei ar trebui sa il insufle cititorilor se transforma in propria sa caricatura.

La fel stau lucrurile cu Mariuca (alias Maria Zamfir, 12 ani), alta eroina populara a Primului Razboi Mondial, care, inzestrata subit cu ample cunostinte de balistica si topometrie militara, se ofera sa faca pe „observatorul tunarilor“ si sfirseste gaurita intr-un copac de obuzele germane: „O bomba a cazut si peste copac, facind sa taca de-a pururea si glasul copilei Maria Zamfir“ (O copila viteaza, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 139). Manipularea sentimental-melodramatica a patriotismului juvenil se face in aceeasi directie ideologica a abuzului de incredere: se insinueaza ideea ca patriotismul (impins pina la sacrificiu) reprezinta o conditie sine qua non a existentei nationale, care, la rindul ei, constituie esenta socialismului ceausist. Mai simplu spus, daca esti patriot, esti roman, iar daca esti roman, esti cu siguranta (sau vei deveni) comunist. Formula: Patria = Poporul = Partidul (Unic) isi gaseste astfel confirmarea politica printr-o pedagogie de legitimare deopotriva national-comunista si national-feminista.
Si in acest text, insa, se ridica cel putin o intrebare logica de natura sa demonteze intreaga schema lacrimogen-propagandistica a autorilor: din moment ce, asa cum ne incredinteaza naratorul, „tunurile nemtesti incepura un bombardament atit de puternic, ca tot postul romanesc a fost sfarimat“ (p. 139), presupunindu-se deci ca nemtii au cistigat batalia si au intrat in cele din urma in sat, cum se explica faptul ca „Dupa incetarea luptei, soldatii romani au ingropat-o pe viteaza copila alaturi de tunarii ei dragi si de capitanul lor“ (ibid.)? Care soldati? Prizonierii de razboi? Mortii? Sau „incetarea luptei“ se refera la sfirsitul razboiului, si Mariuca e ingropata pe timp de pace, in 1918, dupa aproape doi ani de la data bataliei?!

Impinse la extremul manipularii politice, implauzibilitatea epica a naratiunii si grandomania eroica a personajelor stirnesc mai degraba ilaritatea cititorului decit motivatia civica dorita de Partid si de echipele de autori-propagandisti. Intr-o sceneta pe teme acvatice (similara, ca mesaj eroic, cu Binefacatorul necunoscut) care face aluzie la inundatiile catastrofale din 1970, „mama Maria“ gaseste o solutie de salvare demna de imaginatia lui Indiana Jones: „Avea mama Maria un par lung, impletit in doua cozi groase. Le petrecu in jurul ramurilor si le innoda. Si ramase asa deasupra apei, cu fetita in brate, pina au gasit-o oamenii care pornisera cu barcile in cautarea ei“ (Dragoste de mama, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 149). Celor care inca n-au inteles scena sau intimpina dificultati de reprezentare vizuala, trebuie sa le reamintim ca, din punct de vedere realist, au in fata imaginea unei mame atirnind deasupra apei, cu parul legat de craca din copac, suspendata in cozi si cu un copil in brate! Lasind la o parte minuirea cvasi-fantastica a cozilor (la fel de precisa ca aruncarea scutului Xenei sau ca slobozirea sagetii lui Legolas), lasind de asemenea la o parte orice intrebare logica, pe care pina si un prescolar si-ar pune-o, in legatura cu numarul de miini de care dispune „mama Maria“ (cu care miini isi leaga cozile de copac, din moment ce se afla in mijlocul puhoaielor, tinind un copil „in brate“?), ramine „in suspensie“ (pentru a parafraza situatia tragicomica a eroinei) chestiunea newtoniana a atractiei gravitationale: cum poate rezista o femeie adulta (in plus, cu o fetita in brate) suspendata de cozi „deasupra apei“ (deci nici macar anulindu-si o parte din greutate prin cufundare corporala), fara ajutorul bratelor?! In realitate, daca lucrurile ar fi stat astfel, femeii i s-ar fi luat scalpul, iar salvatorii ar fi gasit doar cozile balansindu-se in vijelie deasupra puhoaielor.

Istoria nationala – mistificare si propaganda

Daca Partidul o cere, performantele eroice specifice exigentelor ideologice ale imaginarului comunist se extind la nivelul unei istorii intregi. Cind vine vorba de anexarea propagandistica a istoriei nationale, aceasta se transforma, sub penelul zelos si agitat al mitografilor de serviciu, in istorie de lupta a PCR. Gloria Übermensch-ului comunist, „Om Nou“ al Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate, laolalta cu faptele sale titanice (reparatii electrice in conditii polare; astupari ale gaurilor din baraje cu propriul corp; salvari de la viitura prin transformarea podoabei capilare in lasou; productii agricole-record realizate in CAP-uri feerice etc.) capata astfel o continuitate politica exemplara: prinsa intr-un soi de arbore genealogic infinit al „noii orinduiri“, bine inradacinat in trucajul protocronist al evenimentelor, istoria preia profilul ideologic al comunismului.
In fond, din moment ce, la nivel oficial, socialismul e considerat „orinduirea cea mai dreapta pe care a cunoscut-o omenirea“, (Programul PCR, loc. cit., p. 23), iar comunismul „cea mai inaintata si mai dreapta societate“ (p. 26), trecutul national nu poate deveni decit o anexa a acestora, un almanah de intimplari si date premonitorii, strinse in chingile determinismului marxist-leninist. Manipulate, reinventate sau pur si simplu rescrise cu nerusinare, faptele trecutului ajung, intr-un prezent la rindul lui falsificat utopic, simple anticipari ale socialismului ceausist. Chirurgia orwelliana aplicata epocilor, indivizilor si episoadelor celor mai semnificative din istoria nationala mistifica astfel decisiv imaginea trecutului, care defileaza prin fata privitorilor sub forma unui film de propaganda PCR.

In sceneta intitulata, simbolic, O viata noua (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), inginerul Marinescu Ion nu stie cum sa stigmatizeze mai eficient trecutul interbelic (care ii chinuie tatal la munca silnica si ii omoara mama, dupa ce in prealabil a imbolnavit-o), pus in contrast cu prezentul comunist tolerant si luminos: „Abia dupa razboi, cind poporul a ajuns la conducerea tarii, s-au deschis portile pentru toti cei ce doreau sa invete carte. Marinescu Ion a ajuns inginer“ (p. 118). De fapt, in Romania post-monarhica de dupa 1947, in timp ce portile invataturii se deschideau tuturor celor dispusi sa fie (re)educati sau rasplatiti in spiritul stalinismului, cele ale inchisorilor si lagarelor de concentare se inchideau pentru fiecare persoana neutra sau oponenta a regimului comunist sovietic: femei si barbati, batrini si copii, profesori si militari, tarani si preoti, catolici si ortodocsi.

Falsificata grosolan si accelerata grotesc, ca intr-o animatie realist-socialista, istoria se supune lectiilor de activism predate de autorii-propagandisti. In povestirea 16 Februarie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cititorii sint pusi la curent cu marile inechitati sociale ale perioadei interbelice si, desigur, cu rezolvarea politically correct adusa de socialism: „Greva n-a fost zadarnica. Chinurile indurate i-au indirjit si mai tare. Ei smuncitorii, n. I.M.t au continuat lupta pina au inlaturat cirmuirea nedreapta. Astazi, muncitorii ceferisti duc o viata noua. Ei lupta pentru inflorirea scumpei noastre patrii“ (p. 51). Idealul marxist al luptei de clasa, combinat aici cu cel marxist-leninist-stalinist-ceausist al muncitorimii ca forta conducatoare a societatii, le ofera elevilor cititori o imagine pe cit de eroica, pe atit de bizara a prezentului comunist: din moment ce muncitorii ceferisti duc, ca si inginerul Marinescu Ion, „o viata noua“ (diferentiata ideologic, material si spiritual de cea „veche“, ostila si nesanatoasa, a epocii interbelice), de ce si cu cine mai „lupta“ acestia „pentru inflorirea scumpei noastre patrii“?
Desigur, misterul se poate lamuri apelind la teza de inspiratie stalinista a vigilentei socialiste; aplicata la nivelul intregii tari, aceasta consacra existenta unei permanente lupte a romanilor cu ei insisi (sau, mai bine zis, a Securitatii cu populatia), necesare pentru supravietuirea prin frica si teroare a regimului ceausist. In cazul scenetei anonime, „lupta“ muncitoreasca pentru intretinerea „vietii noi“ se poate traduce printr-un exercitiu politic de intimidare sociala: „indirjitii“ (informatori si securisti, in slujba intereselor personale si ale sotilor Ceausescu, iar nu a celor nationale) „lupta“ neincetat cu un „dusman intern“ (poporul roman) care, o data scapat de sub supraveghere, poate ameninta (in abstract) edificarea orinduirii socialiste si periclita (in modul cel mai concret) mentinerea privilegiilor supraveghetorilor.

Cote maxime de mistificare istorica, minciuna politica si ilogism auctorial atinge si poezia-cintec Pionier la sapte ani (versuri: Valeria Boiculesi; muzica: Nicolae Popescu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), care pune la grea incercare conceptia spatio-temporala a cititorilor: „Oare ce n-ar da bunica/ Sa mai fie atitica,/ Sa se vada prima data/ Cu insigna si cravata“ (p. 35). In fond, citi ani are „bunica“ la vremea puseului propagandistic al nepotului/nepoatei, din moment ce, printr-o intoarcere in timp demna de paradoxul stramosului, ea ar purta cravata comunista de pionier (cum ne asigura autoarea)? Fragmentul lirico-ideologic le induce elevilor ideea unei istorii pur comuniste, in care toate bunicile patriei, indiferent de virsta si anul nasterii, capata cravata de pionier, fie ea distribuita „la pasopt“ sau pe vremea lui Ferdinand; mai mult, versurile sugereaza o nevoie psiho-sociala dramatica a celor care nu au avut norocul sau cinstea de a se naste in epoca socialista: private de accesoriul inaltator si rejuvenant, bunicutelor lipsite de sansa le ramine la indemina regretul propriei lor biologii defazate si mindria pentru odraslele indobitocite.

Falsificarea istoriei PCR prin confectionarea de martiri si inventia anacronica de replici stingiste are o bogata traditie in manualele de clase primare: de la Decebal la Ecaterina Teodoroiu si de la Badea Cirtan la Vasile Roaita (trecind prin fratii Buzesti, Baba Novac si Muma lui Stefan cel Mare), toti eroii nationali de istorie si paraliteratura isi consuma energia in punerea in miscare (protocronica si aberanta) a germenilor comunismului. Cind istoria devine o carte de vizita a comunismului, nici o regula de verosimilitate faptica, plauzibilitate epica sau bun-simt nu mai sta in picioare: Vasile Roaita agita cu sirena multimile infierbintate si moare pentru cauza socialista (desi, in realitate, el pare sa fi fost un spargator de greva, tocmit de Siguranta si luptind pentru cauza propriului buzunar), iar Filimon Sirbu face apologia patriotismului in fata plutonului de executie romano-german (desi, in calitatea sa ilegalista de UTC-ist interbelic, sustinea dezmembrarea teritoriala a Romaniei in folosul URSS). Guvernat, in realitate, de idealurile terorismului politic si ale sabotajului economic, tinarul UTC-ist apare in manuale ca „un erou“ de zile mari, din genul acela rar si emotionant care tine discursuri cu plumbii in inima: „Inaltindu-se pe virful picioarelor sin mod coregrafic si inexplicabil – n. I.M.t, Filimon Sirbu striga: – Moarte dusmanilor poporului!… Traiasca Romania libera!“ (Sfirsitul lui Filimon Sirbu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 163).

Nu de putine ori, fraudarea istoriei prin injectarea figurilor exemplare cu virusul comportamentului si al discursului comunist se intoarce, ca strategie de manipulare ideologica a publicului scolar, impotriva autorilor-metodisti. In astfel de situatii, din exces de zel propagandistic, cliseul tematic al istoriei glorioase cade in derizoriu, iar dorinta pedagogica a moralei de Partid se pierde intr-un involuntar efect de sadism etic. Scapate de sub controlul unei minime decente istorice, scenetele anonime Cuza-voda si Cuza-voda iubea dreptatea (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) prezinta cititorilor un domnitor-spion, cu propensiuni detectivistice, care, in loc sa se ocupe de treburile administratiei politice, vagabondeaza prin tara „imbracat in straie de tirgovet“, pentru a incerca „sa dreaga relele“ (p. 24). Cu precadere in a doua sceneta, domnitorul Cuza apare ca un maniac al deghizarilor si un obsedat al incalcarii justitiei statale prin arbitrariul propriei sale justitii: un ins despotic, autosituat deasupra legilor pe care singur le promulga. Mai mult decit atit, el instiga la revolta si nesupunere civila, atunci cind il incurajeaza pe un taran sa-si palmuiasca judecatorul la care avea un proces in desfasurare! Fragmentul este edificator pentru exact opusul moralei pe care se presupune ca mizeaza in constiinta micilor cititori; in loc sa retina ipoteticul simt al dreptatii „conducatorului“, scolarii se aleg mai degraba cu imaginea unei societati anarhice si absolutiste, in care justitia e luata peste picior, iar regulile ei, modificate discretionar de un domnitor specializat in trafic de influenta: „– Maria Ta, ingina procurorul, omul acesta l-a palmuit pe domnul judecator./ – Si vreti sa-l pedepsiti acum, imediat? Mai lasati-l, ca aveti timp! Aminati-i judecata peste o zi, o luna, un an. De ce va grabiti? El cum cauta dreptatea lui de atitia ani si voi il tot aminati?“ (p. 24).

Consecintele epice ale „despotismului luminat“ (sursa funesta de inspiratie pentru cel putin doi presedinti ai Romaniei, dintre care unul a preluat ad litteram modelul interventionismului juridic ilustrat in sceneta) sint de natura sa dea fiori, mai degraba decit sa stirneasca vreo urma de solidaritate morala: intimidarea justitiei si imixtiunea brutala in decizia completului de judecata. Departe de a legitima notiunea de dreptate sociala (pe vremea lui Cuza si, prin extensie didactica, in comunismul saptezecist), imaginea judecatorilor paralizati de teroare si determinati prin presiune psihologica si abuz de putere politica sa-si modifice sentinta ramine, fara voia ei, una dintre cele mai sordide ilustrari fictionale ale efectelor unei dictaturi unipersonale: „Sala amuti si slujbasii judecatoriei tremurau ca varga. Cuza se interesa de pricina taranului si-l puse sa dea chiar in fata sa sentinta cea dreapta“ (p. 25). Ideea ca sistemul de justitie e ceva aerian, care functioneaza in afara unei legi pe care domnitorul, intervenind, o aplica, el, corect si intemeiat eludeaza orice principiu de drept si nu are ca egal de cinism decit propriul ei totalitarism etic.

Propaganda comunista in scoala primara. Cliseele manualelor (partea 2)

De Ion Manolescu

O lectie de sadism: Costachel, Anghelus, Viorel

O accidentala inversare a sistemului de valori propus de manualele ideologizate apare si in utilizarea cliseului tematic al moralei socialiste. Pilduitoare si didactica, aceasta ar trebui sa le insufle elevilor marile categorii pozitive ale gindirii ceausiste: munca, omenia, cinstea, dreptatea, toleranta, egalitatea, democratia. Mai exact, prin popularizarea anecdotica a continutului discursurilor de Partid si de Stat, autorii incearca sa obtina stimularea cititorilor in directia abonarii timpurii la normele eticii si echitatii socialiste. In calitatea lor incontestabila de „calauze pentru intregul popor“, cuvintarile lui Nicolae Ceausescu si, ulterior, tezele Programului PCR devin modelul national de clarviziune politica, eficienta sociala si probitate morala; aplicarea lor la nivel scolar echivaleaza cu o tentativa de manipulare si nivelare ideologica a mentalului juvenil, pentru o cit mai rapida si mai colectiva „inaintare a Romaniei spre comunism“.
De fapt, tradate de propria lor expresivitate involuntara (pentru a imprumuta formula criticului literar Eugen Negrici), textele moralei didactice se autosaboteaza ideologic prin iradierea unor sensuri pe cit de contradictorii, pe atit de „neprincipiale“. Abaterea de la norma exemplaritatii socialismului se degaja dintr-un melanj narativ de sadism etic, cinism pedagogic si tortura emotionala, pe care, in dorinta lor de a idealiza structurile maniheiste ale doctrinei Partidului, autorii par sa-l fi ignorat cu desavirsire.

Astfel stau lucrurile in miniscenariul de practica altruista evocat de anonima Lectia nepotului (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975). Intr-o atmosfera de teroare culinara si colaps psihologic, parintii unui copil il pedepsesc pe bunicul acestuia pentru ca scapa mincare pe masa, punindu-l „intr-un colt al camerei“ (p. 5) si dindu-i sa manince intii dintr-o strachina (pe care o sparge), apoi dintr-o „strachina de lemn“ (ibid.). Supus unor cazne demne de preistorie si Evul Mediu (din care lipsesc doar batutul cu funia uda si statul pe coji de nuci, pentru ca tabloul punitiv sa fie complet), batrinului nu-i mai ramine decit speranta unei redresari auctoriale a situatiei; aparent, aceasta vine, prin vocea nepotului, in forma unei pilduiri socialiste pe cit de usturatoare, pe atit de eficiente: „Peste citeva zile, nepotul batrinului, care avea numai patru ani, se trudea sa imbine citeva scindurele. // – Ce faci acolo? il intreba tatal sau.// – Fac o strachina mare in care vei minca dumneata si mama ssic!, n. I.M.t, cind veti fi batrini ca bunicul, ii raspunse baiatul.// La aceste cuvinte, tatal si mama baiatului se uitara lung unul la altul. Ei au inteles cit de urita le-a fost purtarea fata de batrin si-l asezara din nou la masa“ (p. 5-6).
In ciuda acestei restauratii culinare (populate de agramatisme si jonglerii barbare cu timpurile verbale), morala povestii ramine indoielnica; in fond, ce e de retinut mai intii: obraznicia baiatului fata de parintii sai?, ori cinismul sadic pe care il imprumuta de la acestia, pregatindu-le acelasi viitor culinar „de lemn“? De altfel, plutind dezinvolt si iresponsabil intr-un aer de inconstienta morala si placere detectivistica, Intrebarile insirate la sfirsitul lectiei sint edificatoare pentru involuntara antipedagogie auctoriala: „1. Ce credeti ca l-a indemnat pe baiat sa faca o strachina pentru parintii sai? 2. De ce parintii l-au asezat pe batrin, din nou, la masa cu ei?“ (p. 6).

Sadismul etic inlocuieste accidental morala didactica si in scenetele contemporaneitatii socialiste. In povestirea Munca si odihna (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), virtutile terapeutice ale somnului sint substituite, in mod criminal, de motivatia travaliului perpetuu; dupa ce dorm, parintii capata, inevitabil, dorinta robotica de a lucra (in slujba socialismului): „Dimineata se trezesc odihniti si cu pofta de munca“ (p. 38). In viziunea comunista a autorilor, odihna functioneaza ca o anexa programata – obligatoriu si disciplinat – a muncii (de altfel, in serviciul militar din „epoca Ceausescu“, soldatii efectuau, dupa programul de munca, „programul de somn“).
Daca „programul de somn“ apare ca o conditie necesara pentru performarea optima a travaliului, programul „alimentatiei rationale“ primeste justificare bio-medicala si finalitate etica: a minca „rational“ (adica putin, in traducere libera, alegind din substitutele ceausiste terifiante ale produselor alimentare de baza, cum ar fi salamul cu soia, untul cu apa sau tacimurile de pui fara carne de pui) e sanatos pentru organism si benefic pentru morala sociala. Deghizat in propovaduirea binefacerilor alimentatiei ecologice, programul national de infometare a populatiei pus la cale de Nicolae Ceausescu, executat de activistii sai de Partid si monitorizat de Securitate, isi gaseste justificarea ideologica in sceneta Unde duce lacomia (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987).

Aici, micutul Costachel, „palid“ si „crispat“, ajunge la spital pentru ca… a mincat prea mult: „Mincarea multa, nerationala l-a facut sa suporte neplacerile de acum“ (p. 105). La sfirsitul internarii, totusi, transfigurat de emotia constientizarii etice, faciesul lui Costachel radiaza de proaspat dobindita intelepciune a revelatiei culinare comuniste: „Dupa incetarea durerilor, chipul lui Costachel era parca invaluit intr-o lumina calda. [...] A retinut ca mincarea rationala intretine sanatatea“ (ibid.). In conditiile unei societati (cea autohtona de dinainte de 1989) dominate de privatiuni, in care alimentele de baza ori lipseau cu desavirsire, ori se gaseau in forma unor substitute nocive si fara aport nutritiv, apologia „alimentatiei rationale“ facuta de Costachel &Comp. echivaleaza cu o minciuna propagandistica de un dispret cinic fata de realitate. De altfel, bintuit de cozi de sute de persoane la alimentele esentiale (carne, oua, brinza, lapte), cotidianul comunist al anilor ’80 ramine ancorat deopotriva in rationalizarea si cartelarea unor produse „strategice“ (ulei, zahar, orez) si in interdictia aprovizionarii libere (introdusa la 19 octombrie 1981, printr-un Decret al Consiliului de Stat care impiedica populatia sa cumpere alimente din afara localitatii de resedinta sau a celei de lucru). Motivate prin necesitatea „platii datoriei externe“ (marota nationalist-xenofoba a lui Nicolae Ceausescu, indeplinita in totalitate in martie 1989), economiile alimentare si hranirea selectiva si „rationala“ a populatiei au dus la o infometare generala vecina cu subnutritia.

De un sadism etic iesit din comun sint si povestirile de demascare si autocritica scolara, amintind de vechile practici dejist-staliniste ale terorizarii morale si epurarii fizice a tuturor celor care se abateau de la regulile socialismului. In Neatentia (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), un banal episod de ciocnire in fuga pe coridoarele scolii generale se transforma, dintr-o intimplare de joaca specifica virstei, intr-o psiho-drama activista. Intr-un climat de ancheta politica si zel propagandistic, elevului neatent i se smulg „marturisiri“ in fata clasei, pina la rezolvarea problemei in spiritul eticii si echitatii socialiste: „Tovarasa invatatoare a ascultat marturisirea lui Anghelus si i-a spus sa-si ceara iertare. Copiii si-au dat mina si s-au impacat“ (p. 130). Inainte de a „marturisi“, insa, „vinovatul“ Anghelus trece prin toate starile psiho-fizice ale culpabilizarii sociale: „rumen“, „speriat“ si, in urma invitatiei la denunt lansate de tovarasa invatatoare (si intregite de identificarea militieneasca efectuata impreuna cu „victima“ ciocnirii, elevul Viorel), aproape sufocat de teroare: „In momentul acela lui Anghelus i se oprise respiratia“ (ibid.). Traumatizarea copilului de clasa a doua, supus prin metode coercitive unei demascari ce il stigmatizeaza etic in aceeasi masura in care il zdruncina psihic, nu se incheie, insa, o data cu recunoasterea individuala a „greselii“. In buna traditie neo-stalinista, finalul scenetei consfinteste triumful colectivist al justitiei populare (democratia plebei), in forma linsajului moral aplicat de o masa pre-puberala cu pretentii de Mare Juriu: „Dupa plecarea lui Viorel, clasa a devenit judecatorul lor. Cine era vinovat? Ce a gresit Anghelus? Cum se putea evita accidentul?“ (p. 131).

Comanda politica a PCR si a lui Nicolae Ceausescu, promovarea principiilor „eticii si echitatii socialiste“ devine un scop in sine, rupt de realitatea si contextul intimplarilor scolare. Cum individului i se cere sa isi supuna destinul si personalitatea noilor orientari dogmatice (intr-un veritabil program de spalare cerebrala, „Partidul va actiona pentru afirmarea deplina in viata sociala a principiilor eticii si echitatii socialiste, pentru realizarea unor raporturi noi intre oameni, bazate pe respect si colaborare“ – Programul PCR, Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 157), accidentele/abaterile nu sint nici permise, nici tolerate. In cel mai bun caz, „vinovatului“ i se acorda „dreptul“ (de fapt, obligatia) la autocritica, pentru a-si corecta instantaneu lipsurile si a reveni pe calea uni-terapeutica a moralei socialiste: „Partidul va cultiva in rindul tuturor cetatenilor spiritul critic si autocritic, intransigenta fata de lipsuri si neajunsuri, hotarirea de a lupta impotriva inertiei, rutinei si conservatorismului, a tot ceea ce este perimat si frineaza mersul inainte [...]“ (ibid., p. 159). Frinarea „mersului inainte“ al lui Viorel pe coridoarele scolii (si ale devenirii sale socialiste) nu poate fi acceptata.

Apropiata de tiparul unei compuneri cu subiect moralizator, incheierea de la Neatentia se inscrie in interminabila succesiune de teme propagandistice „pentru acasa“ ce pot fi gasite in manualele comuniste de clase primare. In dorinta de a aplica si de a transmite elevilor cit mai fidel dogmele PCR si directivele Secretarului sau General, autorii se intrec in a propune teme si exercitii care mai de care mai ideologizate. In Caiet de lectura pentru clasa I (autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), altfel un manual destul de nepolitizat, elevilor li se cere sa coloreze drapelul Partidului (p. 83) si sa faca exercitii patriotice de autodictare („Scrieti: 23 August este ziua nationala a Republicii Socialiste Romania“ – p. 89). In ultrapolitizatul Limba romana. Manual pentru clasa a II-a (autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), micutii sint obligati sa memoreze poezii patriotice si de cult al comunismului si sa faca exercitii de ortografie si ortoepie pe lozinci festiviste: „Cititi urmatoarele propozitii si spuneti ce semne de punctuatie sint scrise la sfirsitul lor: Traiasca Republica Socialista Romania!/ Ce bogata e patria noastra!/ Toti sa muncim pentru ea!“ (p. 43). De asemenea, autorii apeleaza la creativitatea politica a cititorilor de 6-7 ani, indemnindu-i sa scrie compuneri dupa imagini cu tractoarele pe cimp, cu muncitorii cu basca in uzina, cu coloane de oameni defilind cu drapelele PCR pe stadioane si elevi escaladind fatada scolii pentru a o impodobi cu steaguri comuniste si efigii de 1 Mai (p. 124).

Cit despre deja celebrul Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), el inventeaza la pagina 33 o tema diabolica; la capatul unei povesti (Ce-a aflat mama?), in care mama elevului Petrica e chemata la sedinta cu parintii pentru a afla cum si-a uitat acesta acasa „in citeva rinduri“ cartea de citire, „iar alaltaieri caietul de desen“, cititorul e invitat sa se puna in pielea „vinovatului“: „Invatati sa povestiti aceasta lectie, inchipuindu-va ca intimplarea lui Petrica se petrece cu voi. De exemplu: E ora prinzului. Eu ma intorc de la scoala. Mama ma intimpina in prag. Eu…“ (ibid.). Cu alte cuvinte, elevului i se cere sa-si inchipuie ca e distrat, lenes si traumatizat („cu obrajii imbujorati de rusine“)!
In general, cind nu e silit sa-si imagineze tortura etica la care risca sa fie supus daca incalca (fie si accidental) normele socialiste, elevul se vede incurajat sa duca la bun sfirsit ample exercitii de triumfalism civic si economic: „Gasiti un titlu potrivit pentru textul de mai jos: Strugurii s-au copt. Cooperatorii au inceput culesul. Unii taie ciorchini.

Altii incarca lazile in camioane. Viile au rod imbelsugat. Toti sint veseli“ (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 58). Transportati in plina utopie socialista, elevilor li se pretinde sa-si insuseasca mental o „veselie“ suspecta a muncii fizice, inainte de a cunoaste, pe propria piele, „binefacerile“ travaliului fortat (culesul agricol, munca patriotica obsteasca, planurile de colectare s.a.m.d.).
Uneori, dintr-un exces de zel propagandistic vecin cu abrutizarea, autorii manualelor resimt nevoia de a clarifica teoretic structurile, mijloacele si obiectivele didactice pe care le propun elevilor. Intr-o nota asupra editiei Culegeri de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I (EDP, Bucuresti, 1976), autoarea Mustata Lenuta isi afirma explicit adeziunea la tezele indoctrinarii comuniste a intregii populatii, formulate, cu un an inainte, de Programul PCR: „In acelasi timp, lectiile de dezvoltarea vorbirii trebuie sa contribuie si la educarea dragostei fata de scoala, familie, patrie si partid, fata de oamenii muncii“ (p. 3). Altfel spus, pe masura ce deprinde abilitatea exprimarii, scolarul are obligatia sa inteleaga ca principala functie a imbogatirii propriului vocabular este aceea de a deveni apt sa ridice osanale „patriei si partidului“! Pentru realizarea unui „deziderat“ atit de „sanatos“, autoarea nu ezita sa-si expuna strategia si optiunile tematice, exemplificate printr-o solida oferta de lectura politizata: „Considerind ca sint foarte potrivite clasei I, am introdus, in afara programei, poeziile: Patria, Partid iubit, La scoala, Cintecul scolarilor de clasa intiia (sic!, n. I.M.), Primul an de scoala, Abecedar, A.B.C. si Chipul cifrelor“ (p. 4). Acestea sint redate si trebuie citite, se intelege, integral, spre deosebire de textele lui Cosbuc si Arghezi (Iarna pe ulita si Zdreanta), mult mai putin interesante si insuficient educative, din care „pentru clasa I se vor selecta fragmente“ (ibid.).

„Campionul Pacii“ in actiune

In pana de idei si scenarii dogmatice, autorii manualelor recurg la intrebari pur si simplu stupide, gen: „De ce doreste toata lumea pace?“ (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 198). De ce? Poate pentru ca asa o cere, obligatoriu, Programul PCR: „Infaptuirea unei paci trainice, a dezarmarii generale, in primul rind a dezarmarii nucleare – sarcini primordiale ale partidului“ (loc. cit., p. 200). De la sadismul si turmentarile moralei civice la eliberarea senina a sentimentului pacii, pasul propagandistic se realizeaza fara nici un efort; tensionati dupa lectiile severe de tinuta etica, elevii se relaxeaza recitind poezii terapeutice despre Edenul socialist si pacea mondiala: „Pe cimpuri trec stoluri combine/ Si miini construiesc mai dibace,/ Iar tara-i un stup de albine/ Cind pretutindeni e pace“ (Pacea, in Anca si Radu…, op. cit., p. 132).

Tentatia psiho-civica nu dispare insa pentru atit. Idealul ceausist al dezarmarii globale, combinat cu utopia megalomanica a arbitrajului mondial de conflicte (ipotetic incununata de un Nobel), avea nevoie nu numai de o baza oficiala de exprimare politica, ci si de o larga sustinere populara. De aceea, uneia dintre cele mai puternice fixatii politice ale lui Nicolae Ceausescu (extinse pe mai bine de doua decenii, de la semnarea de catre Romania, la 1 iulie 1968, a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, trecind prin „apelurile la pace“ lansate de „Parintele Tuturor“ in Anul International al Pacii, 1986, si ajungind la discursurile si rezolutiile anti-militariste rostite si parafate pe banda rulanta in 1989) i se dedica ample scenarii de legitimare publica. In aceasta categorie intra atit organizarea unor referendumuri nationale „pentru pace“ (efectuate obligatoriu, coercitiv, sub supravegherea Securitatii si avind ca deznodamint contabilizarea unui DA „unanim“), cit si elaborarea programului general de „invatamint politic“ (dus la capat prin „lectii“ pacifiste la locul de munca sau in gradinite, scoli si licee, dar si prin „spectacole educative“ de tipul celor propagate de „Cenaclul Flacara“ in perioada 1980-1985).

De altfel, caracterul deopotriva inutil si abrutizant al unor astfel de manifestari colective de festivism civic a fost semnalat, dupa 1989, de istoricii si analistii politici care s-au ocupat de tema pacifismului ceausist. Exemplul clasic ramine acela al referendumului din 23 noiembrie 1986 pentru reducerea cu 5% a armamentelor, efectivelor si cheltuielilor militare ale Romaniei, la care „au participat, pe liste separate si cu drept de vot consultativ, si tinerii intre 14-18 ani (care nu aveau, potrivit Constitutiei, drept de vot)“ sv. Cristina Paiusan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan – Regimul comunist din Romania. O cronologie politica (1945-1989), Tritonic, Bucuresti, 2002, p. 320t. In fapt, asemenea simulacre de exprimare a „vointei nationale“ nu aveau ca scop decit ajustarea cultului personalitatii lui Ceausescu la proportii globale, pe baza unui silogism abuziv: locuitorii Pamintului doresc sa cinte pacea; Nicolae Ceausescu aduce pacea; locuitorii Pamintului il cinta pe Nicolae Ceausescu.

Aruncata cu lopata in ziare, reviste, almanahuri si, desigur, in manualele scolare, tema pacii devine o stereotipie imbecila si sufocanta a vietii de zi cu zi, menita sa convinga publicul nu numai de justetea politicii Partidului, dar si de abilitatile titanice ale liderului acestuia (vazut ca o combinatie de diplomat innascut, filantrop planetar si paznic al linistii cosmice). Autoproclamat „Campion al Pacii“ (intr-un clasament neoficial al eficientei galactice) sau elogiat ca „Erou al Pacii“ de armata sa de activisti culturali (intr-o materializare nationalista si deliranta a schizofrenicei „lupte de pace“), Nicolae Ceausescu (sau „al doilea Titulescu“, dupa cum e numit in presa locala) patrunde in constiinta politica a elevilor de 6-7 ani cind prin cliseul abstract al pionieratului senin, cind prin cel, mai reprezentabil, al porumbelului pacii. In dubla sa calitate de chezas al pacii sufletesti si garant al securitatii mondiale, liderul PCR inspira autoritatea morala si taria de actiune a unui Parinte national cu aspiratii demiurgice. O asemenea ipostaza a triumfalismului megalomanic se graveaza rapid din imaginarul mito-politic comunist, in cel popular al anilor ’80, creind in literatura scolara nenumarate „laboratoare ale pacii“ si o armata de discipoli ecologisti in pantaloni scurti.

De exemplu, in povestirea psiho-civica 8 Martie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), influentati de clarviziunea „Parintelui Tuturor“, copiii de clasa a doua au propensiuni psihanalitice si aptitudini telepatice la ora de desen: „– Pe o pagina sa desenam porumbelul pacii! propune Luminita, comandanta detasamentului.// Copiii au primit cu bucurie, stiind ca pacea e dorinta cea mai fierbinte a tuturor mamelor“ (p. 94). Imaginea epica a unor pionieri care patrund dezinvolt in mintea parintilor, identificindu-le cu precizie prioritatile existentiale si aspiratiile morale (in forma obsesiei pacifiste), nu se poate explica decit in doua feluri: ori, in cheie realista, mamele nu fac altceva decit sa-si piseze la cap odraslele cu „lupta de pace“, dovedind o aplicare minutioasa a propagandei oficiale si, in acest caz, sentimentul maternitatii e inlocuit de cel al maternitatii comuniste; ori, in cheia fanteziei eroice, autorii manualului le ofera cititorilor un basm psihopedagogic cu bataie politica si, in acest caz, personajele nu sint altceva decit niste marionete ideologice, trase de sfori intr-o naratiune de propaganda ceausista.

Legata de tema copilariei senine, ideea pacii globale stirneste mari nostalgii adultilor, motivindu-i sa o apere sever si patetic: „Ca pacea s-o simtim aproape,/ Cu mii de tineri straja stau,/ In veci de veci sa nu mai fie/ Copii fara copilarie“ (Ion Brad – Pentru Pace, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987). La capatul unor astfel de rezolvari futuriste, revelatia inutilitatii „cursei inarmarilor“ nu are ca egal de beatitudine decit visul convietuirii publice in paradisul comunismului. Ca intr-un concert flower-power socialist (de genul celor patronate pe stadioane si in camine culturale de Adrian Paunescu in anii ’80), in care San Francisco-ul se muta la Barca si Baywatch-ul la Navodari, multimile cu hormon civic si vocatie lirica se lumineaza atunci cind agita lozincile pacii si portretele tovarasului Nicolae Ceausescu: „Parintii au chipuri voioase/ Si cartea mai aprig ne place/ In noile scoli luminoase/ Cind lumea traieste in pace“ (Rusalin Muresan – Pacea, in Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976). Se ajunge astfel la cultura multilateral dezvoltata a „Omului Nou“, o cultura „tranzitiva“, axata pe interactiunea spectacular-politica a diferitilor barzi ideologici cu masele si pe obedienta publicului fata de marele patron politic al artelor: „[...] manifestarile Cenaclului Flacara, prin participantii sai romani, maghiari, germani, oameni de alte nationalitati, au raspuns indemnului secretarului general al partidului, tovarasul Nicolae Ceausescu, de-a face cultura tranzitiva, cultura de dragul culturii, dar si cultura pentru oamenii tarii“ (Constantin Dragomir – Cenaclul Flacara – bilant ’84, in Almanah Flacara 1985, Combinatul Poligrafic „Casa Scinteii“, Bucuresti, p. 128).

Intr-un alt exemplu, cel al poeziei Cind esti pionier de Violeta Zamfirescu (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), climatul seninatatii pacifiste face casa buna cu virsta pionieratului, privita ca un moment optim al uceniciei (robotizarii) comuniste: „Cind esti pionier,/ Invata, invata fierbinte!/ Vei fi comunist, om intreg,/ Tine minte!“ (p. 191). Cum o fi aratind invatatura „fierbinte“ ceruta patetic de autoare ramine o enigma atit pentru cititorii contemporani ai poeziei, cit si pentru generatiile viitoare: elevul are temperatura? i se incinge creierul? sta intr-o camera supraincalzita?
Mesajul indoctrinant al textului trimite nu numai la ideea „intregirii“ personalitatii individuale prin eficienta exclusiva si infailibila a ideologiei comuniste, ci si la teza inrolarii generale si automate a copiilor in structurile comuniste. „Dezideratul“ alcatuirii unei pepiniere a PCR la scara nationala apare, de altfel, formulat in Programul Partidului, care prevede in mod explicit metodologia doctrinara si „pedagogul“ politic in masura sa o aplice: „Uniunea Tineretului Comunist trebuie sa cultive in constiinta tinerelor generatii inaltele trasaturi morale ale omului inaintat al societatii noastre, sentimentul raspunderii in munca si al datoriei fata de patrie, popor si partid, fata de viitorul socialist si comunist al Romaniei“ (loc. cit., p. 138).
Conceputi pe banda rulanta intr-o tara in care avorturile fusesera interzise de Nicolae Ceausescu inca din 1966 (prin Decretul Nr. 770 din 1 octombrie, pentru „reglementarea intreruperii cursului sarcinii“, transformat in Legea Nr. 36, din 29 decembrie), copiii trebuiau sa-si faca ucenicia intr-ale junioratului socialist, inainte de a deveni, la rindul lor, practicanti si formatori de opinie ai comunismului ceausist. „Datori“ Partidului, ei si-ar fi dedicat viata „cresterii“ si „educarii“ propagandistice a generatiei urmatoare, intr-un brainwashing filogenetic menit sa asigure „viitorul socialist si comunist“ al tarii.

Propaganda comunista in scoala primara. Cliseele manualelor (partea 3)

De Ion Manolescu

Ipocrizia etnica si rasiala

Pe linga deprinderile civice ale pacifismului, elevii de clase primare se cuvine sa invete si spiritul comunist al tolerantei etnice si rasiale. Transformata, dintr-o tema grava a istoriei secolului 20, intr-un cliseu propagandistic al „epocii de aur“, chestiunea discriminarii e slab reprezentata in manualele scolare. Numarul redus de texte care abordeaza problema diferentei etnice (cea a diferentei sexuale sau a diferentei religioase lipsind cu desavirsire), ca si maniera schematica in care autorii se ocupa de rezolvarea aspectelor diversitatii multiculturale indica aceeasi ipocrizie politica si acelasi dezinteres civic manifestat si la nivel de Partid si de Stat.
Desi „problema nationalitatilor“ e tratata pe citeva pagini in Programul PCR, ea pare a fi nominalizata mai degraba cu regret: „Partidul Comunist Roman porneste de la realitatile istorice, de la faptul ca, pe parcursul secolelor anterioare formarii statului national, alaturi de romani, pe teritoriul tarii noastre s-au asezat maghiari si germani si, intr-un numar mai mic, alte nationalitati“ (Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 148-149). Imaginea unui stat „romanesc“ arhetipal si pur, in geografia caruia alte „nationalitati“, neinvitate, dar tolerate, s-au instalat parazitar de-a lungul veacurilor, ascunde cu greu puseurile xenofobe si nostalgia ceausista a compozitiei demografice neaose.

In fond, si asa putine, sloganurile tolerantei plurietnice si ale democratiei multirasiale nu isi gaseau locul intr-o ideologie (cea a national-comunismului) care, dupa momentele 1968 (criza Cehoslovaciei), 1971 (Tezele din iulie) si 1974 (dezvoltarea temei protocronismului), se refugiase intr-un autohtonism politic si cultural din ce in ce mai rasist si xenofob. Cu toate incercarile autorilor, manualele de clase primare nu izbutesc sa ascunda realitatea extremista a ideologiei ceausiste, dominata de un dictator care se dezinfecta cu spirt dupa pupaturile si stringerile de mina ale liderilor din statele africane ce vizitau Romania. In flagrant contrast cu prevederile democratiei pe care pretinde ca o respecta, Ceausescu se dovedeste a fi un impatimit al igienei rasiale, obsedat de puritatea fizica si ideologica a propriei persoane; din acest punct de vedere, mania curateniei corporale se imbina in mod criminal cu aceea a „curateniei sociale“ (inceputa de Gheorghe Gheorghiu-Dej si desavirsita de „Gigantul Carpatilor“). De altfel, singura motivatie oficiala pentru lansarea si mentinerea lozincii tolerantei etnice pare sa ramina aceea a eficientei administrative: prin estomparea (inabusirea/temperarea/uniformizarea) diferentelor, liderul PCR si aparatul sau comunist de represiune obtin o mai buna gestiune totalitara a „resurselor umane“. Altfel spus, o „infratire“ de „romani, maghiari, germani“ e mai usor de tinut in friu decit o multitudine de grupuri etnice separate.

In aparent democratica Hora a infratirii (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), copiii multietnici „se iau la intrecere in plantarea pomilor si sadirea florilor“ (p. 61), uniti intr-o activitate specifica programului comunist-sclavagist de supraveghere si munca silnica juvenila. Cititorii sint indoctrinati inca de la primele rinduri ale scenetei cu imaginea unei comunitati socialiste in care etniile convietuiesc pasnic, prosper si fericit: „Marin, Edith, Dusan si Ilona locuiesc pe aceeasi strada, in orasul Timisoara. Sint prieteni buni“ (p. 61). In acest tablou feeric al concubinajului locativ sub soarele comunismului, nimeni nu se mai intreaba cum au ajuns romani, germani, sirbi si maghiari sa stea „pe aceeasi strada“, adunati ca intr-un incubator in blocurile-cub ale socialismului. Colectivizate si ele de tavalugul exproprierilor comuniste, „nationalitatile conlocuitoare“ se vad, de fapt, in situatia de a-si pierde propria identitate in egalitarismul fortat si pauper al „noii orinduiri“.

Procesul de evacuare, dislocare geografica si hibridizare etnica a minoritatilor (ca si a majoritatii), pus in practica la scara nationala in epoca Dej, isi gaseste incununarea coercitiva in „epoca Ceausescu“, de aceasta data in proiectele criminale de „urbanizare“ a zonelor rurale si de „sistematizare“ a oraselor (echivalente cu violarea dreptului la proprietate si distrugerea vestigiilor trecutului: case, biserici, cimitire; sate intregi si cartiere citadine istorice). Pe 22 martie 1977, sub pretextul nevoilor de reparatie, consolidare sau reconstructie a cladirilor afectate de cutremurul din 4 martie, Nicolae Ceausescu prezideaza o sedinta de lucru a CC al PCR, in care decide inceperea „refacerii“ urbanistice a Capitalei; avind la baza prevederile Legii nr. 58 din 30 octombrie 1974 (privind „sistematizarea teritoriala urbana si rurala“), directivele se vor extinde rapid si la nivelul celorlalte mari centre ale tarii. In mod ipocrit si criminal, programul national de sistematizare e pus oficial sub semnul „modernizarii“, intr-o acceptiune care l-ar fi facut pe Lovinescu sa renunte la propria teorie: „In sistematizarea oraselor se va tine seama de necesitatea realizarii unei densitati optime a constructiilor, de cerintele organizarii cit mai rationale si economice a lucrarilor edilitare si transportului, asigurindu-se o infatisare urbana moderna“ (Programul PCR, loc. cit., p. 86).

Desigur, „modernizarea“ edilitara ocoleste cu grija palatele lui Ceausescu si vilele activistilor sai de Partid (confiscate de la proprietarii interbelici sau construite dupa tiparele lor); protejate de ziduri inalte si paza militieneasca, acestea nu trebuiau sa dezvaluie multimii gustul mai degraba burghez al conducatorilor comunisti in materie de confort locativ personal.
In realitate, dupa cum observa istoricul Dinu C. Giurescu, „sistematizarea“ si „modernizarea“ teritoriala echivalau, pe de o parte, cu „distrugerea aproape totala a constructiilor urbane traditionale si inlocuirea lor cu blocuri de apartamente“, iar, pe de alta, cu „mutarea intregii populatii rurale de peste 11 milioane de oameni din locuinte unifamiliale, proprietate privata, in apartamente de blocuri, in calitate de chiriasi“ (Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994, p. 71). La nivelul lui decembrie 1989 si al momentului rasturnarii dictatorului, „modernizarea“ ceausista a Romaniei lasase in urma un bilant devastator: 29 de orase distruse in proportie de 85-90%, 37 in curs de demolare, intre 7.000 si 8.000 de sate (dintr-un total de peste 13.000) „condamnate la disparitie“ (Giurescu, op. cit., p. 9); de asemenea, in cazul Bucurestilor, cel putin 20 de biserici istorice darimate in intervalul 1977-1989 si un cimitir transformat in lac de acumulare (cimitirul Cringasi, demolat in 1986 si acoperit de lacul Ciurel) – v. Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osindite de Ceausescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 110-113; 202-206. In numele „progresului“ socialist, centrul istoric al Capitalei este ras de pe fata pamintului pe o portiune de 4,5 kilometri lungime si 2 kilometri latime (v. Gheorghe Leahu, Bucurestiul disparut, Editura Arta Grafica, 1995, p. 187), pentru a lasa loc „noului Centru Civic“ ceausist, de inspiratie coreeana si proportii ciclopice.

In paranteza fie spus, masivele dislocari arhitectonice produse de „sistematizare“ au avut ca efect nu numai anularea proprietatii private, ci si distrugerea identitatii familiale si, in ultima instanta, a intimitatii personale a milioane de romani. Obligati, prin ordin oficial de evacuare, sa se mute din casele stramosesti in blocuri colective (unde puteau fi mai usor supravegheati si tinuti sub control), locuitorii centrelor istorice s-au vazut deposedati de cele mai elementare drepturi umane. In unele cazuri, cum ar fi cele ale imobilelor din zona bucuresteana situata intre Piata Unirii si Hala Traian (strazile Matei Basarab, Romulus, Labirint), demolarea locuintelor individuale si stramutarea silnica a proprietarilor s-a petrecut dupa o logica pe cit de arbitrara, pe atit de sadica: o casa era transformata peste noapte in ruine, urmatoarea nu, si tot asa, pe intreaga strada, intr-o incercare concertata a autoritatilor de a-i teroriza pe vecini si a-i determina sa-si abandoneze de bunavoie proprietatile.
Aneantizarea patrimoniului arhitectonic national ramine si ea una dintre gravele consecinte ale „modernizarii“ ceausiste a tarii. Demolarile aleatorii, dictate pe baza megalomaniei faraonice a sefului de Partid si de Stat, dar si a unui puternic complex de inferioritate la adresa traditiei, devin prilejul politic pentru substituirea trecutului arhitectural (ultragiant si indezirabil) cu prezentul noilor constructii ale „Victoriei Socialismului“. Ordinele sint date pe teren, prin vizite „de lucru“ inopinate si trasari de magistrale imaginare peste cladirile istorice ale Bucurestilor sau de la distanta, in sala, prin rotirea lui Ceausescu, pe un dispozitiv-platforma cu pivotare, deasupra machetei orasului.

Pe parcursul unor asemenea momente de „clarviziune“ urbanistica, traditia a secole de evolutie arhitecturala se transforma intr-o relicva anacronica si un concurent periculos la adresa „planificarii“ istoriei mega-personale pe care o dorea Secretarul General al Partidului; o istorie gindita si purificata neo-stalinist, care sa stearga din prezent si din amintire tot ceea ce nu tinea de biografia lui Nicolae Ceausescu. La capatul ei s-ar fi aflat insa nu coabitarea fericita, prospera si multietnica dorita de liderul PCR si sugerata de autorii Horei infratirii, ci alienarea definitiva a unei populatii traind ca dupa bombardament.
In plus, ipocrizia scenetei din Manualul pentru clasa a II-a e vizibila nu numai in mimarea democratiei locative a socialismului, ci si in tendentiozitatea selectiei etnice; aceasta poate presupune, din start, existenta unei discriminari bazate pe antipatia si intoleranta oficialitatilor fata de anumite etnii, preluata ideologic de autorii povestii: rromii (a doua minoritate nationala, dupa cea a maghiarilor) lipsesc cu desavirsire din text, la fel ca evreii sau turcii. Cu alte cuvinte, de ce „Marin, Edith, Dusan si Ilona“, si nu si un Rudel sau un Pardalian, un Itic sau o Golda, un Ali sau un Ilhan?

In buna traditie a maniheismului ideologic comunist, daca lumea SSMD-ului este una primitoare (in egalitarism, promovarea oportunitatii sanselor si restaurarea demnitatii individuale sifonate de alte orinduri), cea capitalista musteste de segregationisme si discriminari. Pe urmele modelului stalinist al infierarii „dusmanului capitalist“, sceneta Pantofii rosii de N. Calma (Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976) aduce in fata publicului juvenil autohton… drama opresiunii afro-americane in Statele Unite. De un interes inestimabil pentru pre-pionierii romani, povestea exploatarii mirsave si xenofobe a femeii americane de culoare intr-un timp istoric neprecizat (probabil perpetuu) si intr-o locatie vaga (dar usor generalizabila la proportii continentale) debuteaza sub auspiciile basmului: „Intr-un oras din America, traia impreuna cu mama ei o fetita neagra pe care o chema Neusi“ (p. 136) si continua sub cel al povestirii horror. Imagini apocaliptice, in stare sa zguduie si constiintele cele mai inerte, se perinda prin fata cititorului ingrozit: sub dusumeaua casei forfotesc sobolanii, care fura intr-o noapte pantofiorul rosu al Neusei (pesemne pentru a-l roade capitalist si in tihna), declansindu-i fetitei ample crize de plins (p. 137).

Din fericire pentru eroine si cititor, situatia e remediata stahanovist, prin actul caritabil al altui cumparator, „un om in salopeta de muncitor“ (ibid.). Acesta, intr-un elan mixt de corectitudine politica si clarviziune ortopedica, achizitioneaza pantofii pentru propria lui fiica, fara a sti daca i se potrivesc sau nu. Finalul scenetei consacra triumful hei-rupismului etic, dar si, in mod involuntar, pe cel al promiscuitatii erotice: Neusi se alege cu pantofiorii rosii, patronul cu un perdaf socio-economic din partea uvrierului („Eu unul stiu ce inseamna banii munciti“ – ibid.), iar mama cu fiorul unei amintiri cvasi-freudiene: „Iar mama ei nu-l putea uita pe omul imbracat in salopeta de muncitor“ (ibid.).

Ecologia comunista – intre idilizare si catastrofa

Un ultim cliseu tematic important al manualelor comuniste de clase primare se raporteaza la chestiunea ecologiei civice. Preluat ideologic din Programul PCR, care acorda o atentie pe cit de larga, pe atit de ipocrita problemelor „protejarii mediului inconjurator“, el poate fi redus, in mod emblematic, la ilustratia de la p. 143 a manualului Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975): o fotografie festiva cu o mamaie in halat verde si cu basma albastra de CAP-ista, inconjurata de pionieri in uniforme, in timp ce planteaza un copacel. Elanurile combinate ale muncii patriotice si ale botanicii forestiere indica o preocupare pentru buna gestiune si intretinere a naturii patriei care ar fi de natura sa induioseze, daca nu ar fi contrazisa flagrant de realitatea socialista a betonarii spatiilor verzi si defrisarilor irationale.
In realitate, bunele intentii afisate propagandistic in Programul PCR („In activitatea de sistematizare, o atentie deosebita se va acorda conservarii frumusetilor naturale, protejarii pamintului, apelor, aerului, padurilor, zonelor verzi, a monumentelor istorice si de arta, a intregului mediu ambiant“ – loc. cit., p. 85-86), inclusiv prin „masuri“ de protectie ecologica (de pilda, „adoptarea de tehnologii nepoluante si echiparea proceselor de productie generatoare de poluanti cu instalatii impotriva poluarii“ – p. 80), ramin niste grosolane falsuri ideologice.

Daca, in privinta „protejarii monumentelor istorice si de arta“, promisiunile ceausiste vor dura doi ani (pina in 1977, cind, pretextind necesitatea ridicarii unor constructii fara risc seismic, dictatorul decide distrugerea centrelor istorice ale marilor orase), fiind incununate in 1986 de demolarea manastirii Vacaresti (monument aflat pe lista UNESCO de protectie a patrimoniului universal), in chestiunea „nepoluarii“, ipocrizia ideologica si minciuna politica socialista isi dau mina intr-un arc atemporal: Copsa-Mica, Baia-Mare, Brad sau virful Nehoiul Romanesc din muntii Calimani sint doar citeva din zecile de exemple de poluare industriala tolerata si necontrolata de autoritati, cu urmari criminale la scara de masa (boli incurabile ale adultilor, malformatii ale nou-nascutilor etc.). De la negru de fum la cianuri de potasiu si de la uraniu la sulf, exista in socialism o vasta oferta publica de substante „nepoluante“; dispersate in mediul inconjurator sau, chiar mai eficient, direct in metabolismul uman, acestea favorizeaza imbolnavirea fizica a unei populatii deja mutilate psihic de propaganda comunista.

In ciuda unor proiecte politice aparent generoase (cum ar fi cel al Legii pentru conservarea si protejarea padurilor, din 16 octombrie 1987), exploatarea irationala a fondului forestier (cu zone definitiv calamitate de defrisarile masive, cum ar fi cele din masivul Retezat sau muntii Fagaras) sau poluarea spatiului maritim al tarii (prin deversarea reziduurilor petrochimice, cum ar fi cele de la Navodari) ramin exemple categorice ale dezinteresului concret al oficialitatilor ceausiste fata de problemele ecologiei nationale.
Dadacirea naturii capata accente patetice in sceneta Pomisorul de Stefan Tita (Caiet de lectura pentru clasa I, autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), unde trei copii cu inima nobila si nume melodioase (Tulache, Lica si Culai) planteaza un pomisor si il ingrijesc pina la sacrificiu: in fata atacului iresponsabil cu pietre azvirlite de o ceata de derbedei, Tulache „a alergat sa apere pomisorul cu trupul lui“ (p. 14). Protejarea isterica a copacelului de catre pionierul cu spirit civic si educatie socialista e urmata de un moment de acalmie psihosomatica, in care cei trei cavaleri ai demnitatii vegetale aplica niste cunostinte de medicina pe cit de rudimentare, pe atit de ineficiente: „Udara pomul si-i lipira rana cu pamint“ (p. 15). Cum o fi aratat „lipitura“ ecologica in imaginatia autorului si cit de mult ar fi rezistat un (si asa inutil) „pansament“ cu pamint sint doua necunoscute ale scenetei, in masura sa-i deruteze si pe cei mai fantezisti dintre cititori.
De altfel, inutilitatea voluntariatului civic si ineficienta muncii patriotice ramin principalele concluzii ce se desprind, fara voia autorilor, din povestirile eco-didactice ale manualelor comuniste. In sceneta Ce este colectivul? (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), la capatul unei zile de travaliu pionieresc fortat pe trotuarele orasului, cititorul ramine doar cu sentimentul ocuparii arbitrare a timpului liber si cu o intrebare de minima decenta rationala: cum si cu ce finalitate aduna fetitele clasei a doua „in pungulite semintele florilor uscate“ (p. 103)? Cu microscopul si penseta? Pentru a completa „planul la ghinda si castane“ (alta inventie scolara coercitiva si inutila, ceruta de activistii de Partid si aplicata la nivelul claselor de catre invatatori)?

Ecologia activista se afirma in toata splendoarea ei grotesca si in povestirea anonima Rugamintea copacilor, inecata intr-un animism vegetal care i-ar fi impresionat definitiv pe Vlahuta si Girleanu. Aici, copilul Sandu, un prolific al briceagului, al carui nume e crestat pe toti copacii „din paduri si din parcuri“, are un vis pedagogic, in care arborii din „noul parc“ se aduna ca Ents-ii lui J.R.R. Tolkien in fata cetatii Isengard, pentru a-i face morala civica vandalului: „– Nu va lasati ispititi sa ridicati mina impotriva noastra! [...] Sintem masa voastra, patul in care dormiti, usa casei si lemnul leaganului in care ati crescut“ (p. 11). Urmarea actiunii nocturne de sensibilizare ideologica e previzibila si sterotipa; motivat de speech-ul mai degraba pragmatic decit emotional al copacului (care nu isi invoca dreptul la existenta, ci pe acela la functionalitate economica, rezultat, in mod firesc, in urma distrugerii sale de catre om!), copilul se da pe brazda: „Chiar de a doua zi, Sandu asculta rugamintea copacilor“ (p. 12).

Uneori, mecanismul mental al supunerii fata de exigentele PCR le joaca o festa autorilor, transformindu-le mesajele ecologice in involuntare pledoarii pentru devastarea naturii. Din reflexul psiho-politic de a nu lasa vreo clipa la o parte teza edificarii „noii lumi“ socialiste, textierii manualelor isi uita pe drum registrul de popularizare propagandistica de la care au pornit (cel al intelepciunii ecologice a Partidului), amestecindu-l, inconsecvent si inabil, cu altele, ce-i drept, la fel de frauduloase (capacitatea de constructie a PCR; justetea politicii sale economice; clarviziunea planurilor cincinale etc.). Astfel, in anonima Stejarul din curtea noastra (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), dupa ce se face apologia splendorii istorice a copacului („– Baiete, bunicul mi-a spus, cind eram copil, ca stejarul acesta avea atunci aproape trei sute de ani“ – p. 169), se trece la valoarea sa utilitara, obtinuta in urma distrugerii si prelucrarii: „Lemnul stejarului este tare. Din el se fac picioare de poduri, traverse pentru calea ferata, mobila frumoasa si rezistenta. Intrebuintat pentru foc, da mare caldura“ (ibid.). Dupa elogiul virstei si al rezistentei copacului, diabolica „intrebuintare pentru foc“ imaginata de adult trebuie sa fi dat peste cap toate asteptarile morale ale copilului!
Episodul de ecologie criminala se repeta in sceneta La padure, unde lauda adusa padurii de „tata“ e urmata, paradoxal, de justificarea cinica a defrisarilor nationale: „Tara noastra este un adevarat santier. Peste tot se construieste. De aceea avem nevoie de lemn, de multe paduri“ (ibid., p. 146). Parafrazind termenii autorului, morala povestirii ar putea fi redusa la deviza: „Protejati copacii, pentru a fi taiati pentru constructii!“.

In fine, paroxismul catastrofei ecologice (declansate de logica iresponsabila si confuza a autorilor) este atins in „lectura“ Berzele si drapelul romanesc, de la pagina 187 a aceluiasi manual. Aici, excesul de zel patriotic rezulta intr-un asasinat zoologic colectiv, de care nici scriitorul, nici protagonistul sau juvenil nu par sa fie constienti: vopsindu-le puilor de barza corpul in tricolor, pentru a recompune clandestin si celest drapelul romanesc in vremuri „de ocupatie“ („In amurg, astepta pina zburau berzele batrine, se suia pe acoperis si statea cu puii pina se intuneca bine“), copilul-erou Petrica de fapt le condamna la moarte sigura, prin asimilarea toxinelor in singe si blocarea circuitului respirator! La urma-urmei, insa, ce mai conteaza un mic detaliu de chimie organica si plauzibilitate epica atunci cind tricolorul filfiie prin aer si piepturile compatriotilor se umplu de sentimentul stenic al dragostei de tara: „In zarea luminoasa, fiecare pasare tinara, cu pieptul galben, cele doua aripi, una rosie si alta albastra, parea un drapel zburator. Si, deodata, din toate piepturile se inalta un strigat puternic: «Traiasca Romania!»“.

Picatura chinezeasca

sa
Am renuntat sa mai scriu articole intitulate “Usor de…”. Motivul ? Simplu. Erau copiate de alti bloggeri. Sincer n-am nici o treaba in a cere cuiva cont de ce copie pe internet, dar macar se poate preciza sursa. Nu erau articole extrem de valoroase, pentru ca plecau de la stiri din presa nationala si mondiala, dar cand blogger X ( are rost sa-i scriu numele? E in top 500 zelist) isi procura materiale de pe un blog (al meu) cu cateva zeci de vizitatori zilnic , chiar nu are rost sa comentez.
Oricum am sa strecor parerile mele despre anumite stiri in articole cu nume…sa zicem fade ce nu prea au legatura cu continutul.
Asadar:
* Huidu a primit vreo 2 ani si ceva de puscarie. Va face cred vro 6 luni si va fi lasat la “vatra” pe vreun motiv dubios: buna purtare, migrene, high score la solitaire etc. Precizam ca a ucis 3 persoane. In acelasi timp un betivan urca la volan , face slalom printre masini, o frana brusca, un accident si un panou publicitar distrus. Rezultat : 3 ani de puscarie pentru condus sub influenta bauturilor alcoolice si distrugere a bunului privat, si totusi nici o victima. In Romania faci mai multi ani de puscarie pentru distrugere , decat pentru crima. Am zis !
* Lalaieli penibile in echipa nationala a Romaniei (stiti voi , cea cu 1 singura victorie importanta in ultimii 4 ani). Auzi pretentia la Piturca sa invinga Olanda. Dupa ce portocala mecanica a sters pe jos cu carpa slugarnica (ce analogii !!) s-a dus in bar … la distractii cu tarfe de-al de Sanziana Buruiana si alte animatoare. Pai cand Costea si amicii sai au mers la distractii , totul s-a terminat cu boraturi din taxi si amenzi de jde mii de euro. Cand Huntelaar and Co. Au mers la distractie au “ciocanit” strambe si animatoare…romanesti ! (iar analogii). A se vedea diferenta la betie!
* Miting comunist USL. Cea mai mare adunare (platita) a liderilor USL. O miscare de durere-n cot a uslistilor comunisti care au latrat ce stiau ei mai bine : Jos Base, Huo hotilor, Noi furam mai putin etc. Din toate colturile tarii au fost adusi , contra cost, oameni , clar fara apartenenta politica, ce mureau de foame si le pridideau cei cativa euro aruncati in scarba de Ponta&Antonescu&Co. Parerea mea umila e una singura : comunistii trebuie sa stea cuminti si sa astepte alegerile, pe care oricum le-or falsifica (hihihihi!).
* Cum ne apropiem de luna decembrie , cum apare pe la nu stiu ce editura o carte cu “adevaratele” intamplari de la revolutie. Sunt asa de satul de “adevarul” acesta prefabricat incat nu am sa punctez decat vinovatii principali si anume : Ion Iliescu, Voiculescu, Brucan, Stanculescu plus cei cativa trepadusi subordonati lor direct. A se tine minte : NU a fost revolutie. A fost o lovitura de stat. Revolutionarii/poporul au/a cerut judecarea cuplului prezidential , nu uciderea cu sange rece dupa un proces prefabricat. Astfel avem o confuzie in care principalii vinovati prezentati mai sus au aruncat cu noroi impartind vina pentru atrocitatile de la Bucuresti, Timisoara, Brasov pe altii gen : Nicolae si Elena Ceausescu, Milea, teroristii sirieni, libanezii, rusii, americanii, Gorbaciov, USLA etc. Haosul a inceput de la TVR, televiziunea unde prezentatorii acelor vremuri indemnau poporul la instigare la omor. Filmele pe youtube sunt exemplare in a intelege aceste lucruri.
*Becali vrea loc in USL. Gest catalogat de o indiferenta spre superioritate a celor din uniune :” Sa incerce si o sa vedem” . Ciobanul si lupii se aliaza. Pazea oilor! (iar analogii?)
* Un american pe nume Sandeep Singh, 22 ani, l-a lasat iubita. Nimic nou. Omul a jucat la loto. A castiga 30,5 milioane de dolari. Iubitei ii crapa fierea in ea de ciuda. Nu e o stire interesanta , e doar can-can. Cum sa faci in ciuda cuiva care te-a lasat balta pentru unul cu Dacie, iar tu inca mergi cu autobuzul. Simplu. Castigi la loto !

Limba romana calcata in picioare

romana
In goana mea dupa acele cateva momente (ani de fapt, dar asa mi se par acum) din anii in care era comunismul la putere am ajuns pe situri obscure , unde comentariile fac deliciul si cosmarul fiecarui cititor. Se vede distanta intre un copil ce a facut scoala in comunism si unul in capitalism. Aceasta “distanta” o puteti vedea din comentariile unor copii post-decembristi ce au postat pe diverse situri despre perioada comunista. Concluziile le trageti fiecare:
* “ am citit c ati scris aici pt k aveam nevoie d un articol sau ceva despre revistele scolare in perioapda comunista….nu sunt d acord cu comunismul din cauza “fiului poporului” sau cum s “intitula” ceausescu si cu ceea c faceau comunistii al acea vreme dar consider k, scolar fiind, era mai bn….ma rog….din c am auzit si d la aprinti si profesori….despre scoala…in rest….nu prea am c s sp….era very nasol cu cozile la lapte si nu mai stiu la c….oricum…nici acu nu e bn k gasesti d toate si n-ai cu c s cumperi….
Eo
2008-10-15 19:03”
* “dak si aqm era comunismul parerea mea ca romania era mullt mai inainta de cat este aqm ea avea cresteri importante nu scaderi ca acum.in prrezent toti oameni pleaca in alte tari pentru asi creste copii sau se muta de tot acolo uni chiar ajung sa omoare oameni pt a mai trai o zi si asta sa intamplat si din cauza noasta a populatie.nu am tarit in timpul comunismului dar asta e parerea mea
Laura, 11 Iunie 2010”
* “0 #20 tibi 03-04-2012 00:21
cert este ca pe vreamea lui NICOLAE CIAUSESCU, stilul de viata era foarte controlat, la ce ma refer subliniez:
GRESIT
-alimentele paveai
e cartele aveai o marja de cumparare
-nu aveai voie sa vorbesti de domnia sa, nu stiai cine te va turna
-trebuia sa spui doar tovaras
-televiziunea cu program redus doar in intervale de timp il
-electricitatea la fel cu program
BUNE
-invatamantu era cum se cade
-nu existau cersetori,boschetari
-toata lumea avea de toate
-aveai bani dar nu aveai ce sa cumperi
-crearea locurilor de munca
-dezvoltarea tarii era foarte mare din toate puctele de vedere economic si nu numai
-constructii de fabrici, uzine, combinate siderurgice, centrale nucleare
-agricultura
ca si incheiere regimul ceausescu a fost si bun dar si rai”
Acestea sunt cateva exemple de “calcari” in picioare a limbii romane de catre copii post-decembristi. Ne mai miram de ce invatamantul e la pamant… pai cu asemenea “invatacei” …

Cel mai realist comentariu

brb
Nostalgic dupa vremuri apuse ma uitam pe situl latrecut punct ro unde un domn a facut cel mai realist si mai aproape de adevar comentariu despre perioada comunista. Mai jos il aveti , pentru a fi citit si analizat in consecinta:
“Mai fratilor de toate vârstele (si mari si mici) si de toate sexele (masculin, feminin si, eventual, neutru), iata ce spune domnul Tennessee Williams despre “amintire”:
“Amintirea îsi permite anumite libertati. Ea lasa anumite detalii la o parte si le exagereaza pe altele, potrivit sentimentului de valoare a obiectelor pe care ea le atinge.”
Asa si cu noi acuma. Pai, sigur ca era mai misto ATUNCI decât ACUM. Eram cu 20, 30 sau 40 de ani mai tineri si percepeam viata “prin toti porii”, cum s-ar spune.
Singurele lucruri de atunci pe care eu le consider faine erau asa:
- faptul ca alimentele erau mai putin poluate,
- ca sistemul de învatamânt eram mai performant (oooo, muuult mai performant decât cel de azi!)
- si ca noi, desi eram “asupriti”, nu eram atât de stresati ca acum.
Aveam mai mult timp liber si, fiindca eram bagati toti în aceeasi galeata, la ananghie, eram mai uniti decât suntem acum, chiar daca acest lucru va suna prosteste în urechi.
În rest, nu prea am de ce sa ma bucur ca mi-am trait primii 19 ani din viata pe vremea lui Ceasca.
Deoarece am fost tinuti în cusca atâta amar de vreme, atunci când vedem “ceva exotic” ni se parea ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Fie ca acest “ceva exotic” erau alimente (banane, portocale, mandarine, curmale, ananas, smochine, guma de mestecat), fie aparate audio-video, îmbracaminte si încaltaminte sau te miri ce altceva.
Amintiti-va cum, imediat dupa ‘90, dadeam iama si cumparam ca idiotii toate cacaturile aduse din Turcia, la niste preturi de trei ori mai mari decât cele de la noi, doar pentru ca erau mai colorate si mai frumos ambalate. De alimente nici nu mai vorbesc!
Apoi se dovedeau a fi mult mai proaste ca cele autohtone. Si biscuiti, si napolitane, si bomboane, si casetofoane (celebrele marci Futaki, Pawasonic si Sonny, cu becuri ce pâlpâie pe margiea difuzoarelor). Haine, încaltaminte, absolut orice.
Hai, aveti curajul si recunoasteti acest lucru MACAR în sinea voastra, ca dupa ‘90 am picat cu totii “de fazani”. Eram ca papuasii aia amerindieni de pe vremea lui Cristofor Columb, când erau pacaliti de colonistii europeni, ce le dadeau la schimb cioburi de oglinzi si bile de sticla colorate.
Pe vremea Împuscatului ajunsesem sa facem provizii ca hârciogii, de frica, de frig si de FOAME, mai ales. Exact ca-n povestirea aia a lui Jack London, în care un biet marinar ascundea biscuitii în perna, pentru ca rabdase atâtea zile de foame si frig afara, în zapada. Si ca sa supravietuiasca, ajunsese sa se comporte ca un animal, sa sfâsie beregata lupului ala costeliv, care-l tot urmarea sa-l manânce pe el (pe marinar).
Cam asa ajunsesem si noi în ultimii ani din Epoca de Aur:
- nu aveam lumina (în Pitesti aveam curentul oprit în fiecare seara de la 18.00 la 19.30 — barem afara, pe strazi, iluminatul public era aproape inexistent. Mai tineti minte câte Dacii se spargeau atunci doar ca le fure benzina din rezervor sau roata de rezerva din portbagaj? Lui taica-meu i-au furat parbrizul, cu tot cu cheder.)
- nu aveam caldura,
- nu aveam alimente si eram în stare sa ne calcam în picioare unii pe altii la cozi,
- benzina se dadea doar câte 20 litri/luna pentru fiecare masina particulara (stateam la cozi câte 3-4 zile, ca nebunii)
- duminica, circulatia cu masina personala era permisa din doua în doua saptamâni, în functie de numarul de înmatriculare al masinii (cu “sot” si fara “sot”)
- cântam cântece patriotice care ne spalau creierul,
- aveam decât doua ore pe zi de program la TV
- nu era voie sa pleci în strainatate (în tarile capitaliste, ma refer)
- toate telefoanele erau ascultate, fara exceptie,
- în agricultura se raportau productii record, umflate cu pompa (auzi tu, 10.000 kg de grâu la hectar!!!)
- prin toate mijloacele media se cauta îndobitocirea noastra (propaganda comunista)
- între anii 1946-1960 bunicii si strabunicii multora dintre noi au fost omorâti în puscariile din tara; multi nici nu s-au mai întors din lagarele rusesti.
În concluzie, sunt de parere ca, pe ansamblu, n-a fost mai bine “înainte”.
Singurul nostru avantaj era ca pe atunci s-a nimerit ca noi sa fim COPII sau cel mult ADOLESCENTI, si ca n-am fost nevoiti sa întretinem o familie.
Ia sa fi fost voi însurati (sau maritate), sa fi avut si unul sau doi copii de crescut, sa va vad atunci, tot la fel de fericita vi s-ar fi parut viata?
Pe vremea lui Ceasca nu eram bogati, ci doar aveam PUTERE DE CUMPARARE mai MARE. Atât! Dar atentie, raporta la preturile din tara noastra, nu la cele de-afara.
Spre exemplu, câti ani trebuia sa strânga din cur o familie din România ca sa-si cumpere o rabla de Dacie, fata de una din R.F.G., sa zicem, care-si lua un pârlit de Volkswagen (atentie, nu un Mercedes!) într-un an si ceva. Îm, aud? Iar pentru asta, familia din Germania Federala nu trebuia sa faca economie la alimente, sa mânânce numai cartofi fierti toata ziua.
Întrebare: Daca noi o duceam asa de bine între anii 1968-1980, de ce erau atât de multi români care erau dispusi sa faca pe dracu-n patru ca s-o sterga definitiv afara? Îsi riscau pâna si viata, putând fi împuscati. E-he, câti n-au trecut Dunarea înot la sârbi, noaptea, ca sa nu-i prinda granicerii si sa-i “beleasca”.
Asadar, înainte de ‘89 aveam BANI, dar n-aveam ce face cu ei. Aveam putere de cumparare MARE pentru piata produselor din România, dar foarte MICA pentru produsele vestice.
De pilda, un salariu de 3.000 de lei facea sub 200 de USD (dolari SUA), la un curs oficial mediu de 16 lei/dolar. În realitate cursul era si mai mare (în jurul a 20 lei/dolar SUA), adica salariile noastre exprimate în dolari (sau în orice alta valuta forte) erau si mai mici de 200 USD.
Întrebare: Puteai trai “dincolo” cu 200 USD/luna? Sa-ti platesti casa, masa si locuinta? Nu mai punem la socoteala plecatul în concediu sau cumparatul unei masini. Este evident ca nu.
Pe de alta parte nici acum, dupa “Revolutie” nu este bine. Gasim sa cumparam de TOATE, dar n-avem CU CE. În ziua de astazi avem putere de cumparare MICA.
Ce folos ca esti platit cu 500-700 euro bani în mâna, daca cheltuielile sunt la fel de mari? Nu mai ramâne nimic sa pui de-o parte. Acum muncim ca smintitii, de dimineata pâna seara “doar ca sa ne platim la timp IMPOZITELE”, cum spunea bietul Florian Pittis. Nu vedeti ca noi, românii, suntem cei mai harnici si disciplinati la platitul taxelor si impozitelor? Facem coada pâna si acolo, ne îmbrâncim sa apucam un loc mai în fata, ca sa platim primul!
Nu se doreste sa fim decât simpli platitori de taxe si impozite si niste “masini de vot”. Iar daca se poate, sa judecâm cât mai putin. Ideal ar fi deloc!
Revin la citatul lui Tennessee Willims de la început si sustin ca amintirile de atunci, de dinainte de ‘89, sunt cele care vrem NOI sa fie, nu cele care s-au întâmplat cu adevarat. Usor denaturate si îmbracate într-o diafana pânza de paianjen de culoare roz-bombon. Este culoarea copilariei si-a adolescentei, când peste tot ni se parea ca ploua cu lapte si miere.
Ia întrebati-i voi pe parintii vostri cât s-au chinuit si cât au suferit pentru a va face voua copilaria mai fericita?
Totul depinde la ce ne raportam. Pe vremea lui Ceausescu, între anii 1969-1979, s-a trait într-adevar ceva mai bine decât decât pâna atunci sau dupa aceea (1946-1968, respectiv 1980-1989).
Însa, daca e sa privim aceasta perioada prin ochii unui cetatean strain din Vest, în România se traia pe atunci PROST. Dar noi, românii, fiind închisi în tarc si legati la ochi, ni se parea ca acele conditii “de dezghet” oferite (nitica papica în plus) reprezinta raiul pe pamânt.
Copilaria si adolescenta au alte criterii de judecata a valorii, se raporteaza la alte senzatii, fiinca sunt doua perioade ale vietii lipsite de griji.[…]Ceea ce ne lipseste noua este NORMALITATEA care ne-a fost furata vreme de 50 de ani.”
Doar respect acestui om, cine o fi el !

Opiniile mele

si ale altora...

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: