Propaganda comunista in scoala primara. Cliseele manualelor (partea 1)

De Ion Manolescu

In conformitate cu planurile ceausiste de scolarizare (cum ar fi cel aprobat de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR in mai 1982), la capatul programului de invatamint se afla transformarea elevului intr-un „element productiv“, gata sa fie integrat in marile unitati industriale si agricole ale patriei.
In consecinta, lipsit de alternative sau concurenta, modelul didactic al elevului de 6-7 ani devine unul politizat socialist, pe linia stereotipiilor tematice ale „epocii de aur“: eroismul comunist, patriotismul comunist, istoria glorioasa a PCR, morala socialista, pacea mondiala, toleranta etnica si rasiala, ecologia civica. Toate aceste clisee tematice se regasesc, uneori in forme involuntar comice, in manualele de limba si literatura romana pentru clasele intii si a doua, servind ca „lectii de viata“ elevilor in drumul lor spre meseria de „cadre“. Altfel spus, proaspat alfabetizati, copiii se vad siliti sa-si aplice deprinderile fonetice si caligrafice pe un document de Partid popularizat prin imagini si texte scolare de paraliteratura socialista.

„Eroi au fost, eroi sint inca…“

Ce altceva poate fi mai convingator pentru un elev de clasa primara decit exemplul eroismului comunist? In acceptiunea autorilor de manuale, ei insisi niste distribuitori (involuntari sau aplicati) ai ideologiei oficiale, interesul de lectura al micutilor cititori este declansat in modul cel mai firesc de povestile cu activisti civici, ostasi altruisti si femei patrioate. Risipiti abundent intr-o istorie predestinata sa sfirseasca in comunism, acestia devin purtatorii de cuvint ai „victoriilor populare“ ce jaloneaza drumul „revolutiei socialiste“. In asemenea conditii, nu e de mirare ca Programul PCR apare ca o antologie de figuri legendare, luptind pentru o afirmare socialista dupa care tinjeau inca de pe vremea lui Decebal: „Programul a putut fi elaborat acum datorita, in primul rind, victoriilor marete obtinute de poporul nostru in faurirea noii orinduiri sociale […]“ (loc. cit., p. 24); „O importanta deosebita spentru «dezvoltarea istorica a poporului roman pe calea progresului economic si social, a libertatii si neatirnarii» – n. I.M.t a avut organizarea statala traco-dacica, ce a atins punctul culminant in perioada regatului lui Burebista si al lui Decebal“ (p. 27). Nationali sau locali, colectivi sau individuali, anonimi sau cu nume sonore, reali sau inventati, eroii populari marsaluiesc in cadenta spre paradisul obligatoriu al mitologiei comuniste.

In sceneta anonima Binefacatorul necunoscut (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), copilul Stefanita e salvat de la inec de un „soldat necunoscut“. Cind tatal copilului merge la cazarma pentru a afla numele binefacatorului, el se loveste de refuzul autoritar si colectivist al comandantului: „Intipariti-va in minte cuvintele: «armata romana» si soldatul va fi rasplatit“ (p. 71); scena genereaza o reactie in lant de elan patriotic si o frenezie agitatorica fara precedent: „– Traiasca armata romana! striga omul printre lacrimi./ – Traiasca Romania! izbucni deodata urarea din piepturile tuturor“ (ibid.). Presupusa morala a altruismului eroic si a modestiei individuale se pierde intr-o serie masiva de anomalii, incepind cu egoismul dictatorial al comandantului (care isi bate joc de propriul soldat, pastrindu-l perseverent in anonimat si refuzindu-i recompensa, desi acesta nu si-a exprimat o asemenea dorinta) si terminind cu indiferenta si autosuficienta tatalui (care prefera sa cinte sloganuri patriotarde decit sa descopere identitatea binefacatorului). Mai exact, in loc sa-i multumeasca soldatului, cum ar fi fost firesc (iar acesta sa-si accepte fapta), tatal, cuprins de nestapinite elanuri corale, prefera sa se alature intregii asistente pentru a ridica osanale patriei si armatei romane; se ajunge astfel la un delir verbal despre virtutile tarii, aceasta fiind vazuta ca salvator in uniforma al tuturor copiilor periclitati. Citita printre rinduri, sceneta nu vorbeste despre eroismul individual, ci despre modul in care acesta, de fapt, nu exista in comunism, fiind subordonat unei mentalitati si decizii colectiviste, iresponsabile si alienante: bratul musculos al binefacatorului se confunda cu bratul national (potent si vigilent) al armatei comuniste.

Eroismul de grup vireaza brusc in implauzibil, atunci cind i se atribuie valente titanice. De exemplu, muncitorii din povestirea Muncitorii au invins (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) remediaza in aceeasi noapte caderea de curent provocata de crivat la santierul montan al hidrocentralei: „–Fratilor, trebuie sa aprindem lumina cu orice pret!“ (p. 55). Nimeni, cu exceptia autorului anonim si a sefului propagandist de santier, nu stie cum muncitorii au reusit sa ridice in citeva ore stilpii cazuti la pamint si sa lege firele electrice: „– Bravo, tovarasi! Uniti, am invins!“ (ibid.). In absenta oricaror informatii realiste (ca si a unei minime decente ideologice), cititorului nu ii ramine decit sa creada ca turuiala festivista a sefului de santier a functionat deopotriva pe post de imbunatatire a conditiilor meteo si de generator de 20.000 de volti. Dincolo de cliseistica tematica a eroismului colectiv, se intrevede imaginea „Omului Nou“ SSMD-ist, care, prin forta fizica si tarie ideologica, muta si muntii din loc: un Superman socialist, asociat unei Justice League de „tovarasi“ cu carnete de partid in loc de arme magice.
In viziunea autorilor de manuale, eroismul civic al slujitorilor comunismului sfirseste prin a contamina si generatiile tinere. Conformismul auctorial se inscrie astfel in linia ideologica ceruta de PCR: aceea a obedientei si prozelitismului politic. Aceste doua mecanisme de exercitare, intretinere si functionare a ideologiei comuniste trebuiau inoculate rapid maselor docile de pre-pionieri, in vederea obtinerii unei pepiniere de viitoare cadre de Partid. Clase intregi de mici activisti si metodisti ai „noii orinduiri“ ar fi defilat astfel pe culoarele scolilor, indoctrinate de lecturile „literare“ ale didacticii socialiste.

In cazul scenetei Fapta unei pioniere (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cliseistica eroismului civic se muta din zona adulta in cea scolara, intr-o incercare disperata a autorilor de a face un mise-en-abime politic al datoriei cetatenesti. In esenta, cititorilor in uniforma le este servita o portie de „curaj“ juvenil care ar trebui sa-i inspire si sa-i motiveze: Maria, fata cantonierului, „pioniera fruntasa“, salveaza „trenul de persoane“ de la deraiere, avertizindu-si tatal ca linia este rupta (p. 109). De fapt, la o lectura mai atenta, nu oprirea trenului la timp sau multumirile patetice ale pasagerilor sint aici in discutie („Aflind adevarul, calatorii salvati au inconjurat-o. Nu stiau cum sa-i multumeasca pentru viteaza ei fapta“ – p. 110) si nici intrebarea (logica) in ce consta „vitejia“ fetei (ca a fugit de la scoala, chiulind?; ca a alergat pe linga linie?; ca poseda capacitati anticipative tip Mama Omida: „Se vor rasturna, vor muri oameni, vor fi pagube mari. […] Nu, aceasta nenorocire nu trebuie sa se intimple“ – p. 109 – si un simt dezvoltat al „pagubelor materiale“?), ci incompetenta CFR-ului local, care lasa o linie sa se deterioreze in mod dramatic: „Sina e rupta, iar trenul de persoane trebuie sa treaca neintirziat pe la canton“ (ibid.). Cum o sina de cale ferata nu se „rupe“ la fel de usor ca un bat de chibrit, ramin doar doua explicatii posibile: ori cantonierul – tatal fetei – nu a verificat linia (si atunci poate fi acuzat de nerespectarea atributiilor de serviciu), ori constructorii au facut o treaba de mintuiala, realizind o cale ferata care cedeaza la cea mai mica presiune (si atunci pot fi acuzati de neglijenta criminala)! Oricare ar fi raspunsul, el pare sa fi scapat scopurilor didactico-eroice si triumfalist-politice ale autorilor.

O combinatie inca mai sinistra (din punct de vedere ideologic) si ridicola (din perspectiva plauzibilitatii epice) se dovedeste cea dintre temele eroismului istoric si ale patriotismului feminist. In manualele comuniste, femei de toate virstele, ocupatiile si conditiile sociale nu gasesc altceva mai bun de facut decit sa se joace de-a eroinele nationale cu simt patriotic, fler socialist si putere de lupta herculeana. Asa se intimpla cu personajul Ecaterina Teodoroiu (inspirat de eroina militara reala), un cyborg avant la lettre, rostindu-si stereotip cuvintele eroice la Marasesti, desi zdrobita de plumbii mitralierelor germane: „Un manunchi de gloante ii strapunse deodata pieptul. Ranita de moarte, Ecaterina Teodoroiu repeta intruna: – Inainte! Sint cu voi, inainte!“ (Eroina neamului, Ecaterina Teodoroiu, dupa N. Tautu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 129). Lipsa de logica a scenei este perfecta: in ciuda faptului ca, asa cum ne asigura naratorul, femeia e „ranita de moarte“ (ba chiar: cu trupul traversat de zeci de gloante), aceasta continua sa-si rosteasca mecanic replica vitejeasca. Nevoia politica de legitimare „feminista“ a PCR printr-o racolare mito-ideologica a figurilor feminine reale din istoria tarii, urmata de trucajul si manipularea imaginii si a discursurilor acestora, se dovedeste aici mai puternica decit cerinta textuala de verosimilitate. In consecinta, prin exces de propaganda mitografica, sentimentul patriotic legitim pe care biografia eroinei ar trebui sa il insufle cititorilor se transforma in propria sa caricatura.

La fel stau lucrurile cu Mariuca (alias Maria Zamfir, 12 ani), alta eroina populara a Primului Razboi Mondial, care, inzestrata subit cu ample cunostinte de balistica si topometrie militara, se ofera sa faca pe „observatorul tunarilor“ si sfirseste gaurita intr-un copac de obuzele germane: „O bomba a cazut si peste copac, facind sa taca de-a pururea si glasul copilei Maria Zamfir“ (O copila viteaza, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 139). Manipularea sentimental-melodramatica a patriotismului juvenil se face in aceeasi directie ideologica a abuzului de incredere: se insinueaza ideea ca patriotismul (impins pina la sacrificiu) reprezinta o conditie sine qua non a existentei nationale, care, la rindul ei, constituie esenta socialismului ceausist. Mai simplu spus, daca esti patriot, esti roman, iar daca esti roman, esti cu siguranta (sau vei deveni) comunist. Formula: Patria = Poporul = Partidul (Unic) isi gaseste astfel confirmarea politica printr-o pedagogie de legitimare deopotriva national-comunista si national-feminista.
Si in acest text, insa, se ridica cel putin o intrebare logica de natura sa demonteze intreaga schema lacrimogen-propagandistica a autorilor: din moment ce, asa cum ne incredinteaza naratorul, „tunurile nemtesti incepura un bombardament atit de puternic, ca tot postul romanesc a fost sfarimat“ (p. 139), presupunindu-se deci ca nemtii au cistigat batalia si au intrat in cele din urma in sat, cum se explica faptul ca „Dupa incetarea luptei, soldatii romani au ingropat-o pe viteaza copila alaturi de tunarii ei dragi si de capitanul lor“ (ibid.)? Care soldati? Prizonierii de razboi? Mortii? Sau „incetarea luptei“ se refera la sfirsitul razboiului, si Mariuca e ingropata pe timp de pace, in 1918, dupa aproape doi ani de la data bataliei?!

Impinse la extremul manipularii politice, implauzibilitatea epica a naratiunii si grandomania eroica a personajelor stirnesc mai degraba ilaritatea cititorului decit motivatia civica dorita de Partid si de echipele de autori-propagandisti. Intr-o sceneta pe teme acvatice (similara, ca mesaj eroic, cu Binefacatorul necunoscut) care face aluzie la inundatiile catastrofale din 1970, „mama Maria“ gaseste o solutie de salvare demna de imaginatia lui Indiana Jones: „Avea mama Maria un par lung, impletit in doua cozi groase. Le petrecu in jurul ramurilor si le innoda. Si ramase asa deasupra apei, cu fetita in brate, pina au gasit-o oamenii care pornisera cu barcile in cautarea ei“ (Dragoste de mama, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 149). Celor care inca n-au inteles scena sau intimpina dificultati de reprezentare vizuala, trebuie sa le reamintim ca, din punct de vedere realist, au in fata imaginea unei mame atirnind deasupra apei, cu parul legat de craca din copac, suspendata in cozi si cu un copil in brate! Lasind la o parte minuirea cvasi-fantastica a cozilor (la fel de precisa ca aruncarea scutului Xenei sau ca slobozirea sagetii lui Legolas), lasind de asemenea la o parte orice intrebare logica, pe care pina si un prescolar si-ar pune-o, in legatura cu numarul de miini de care dispune „mama Maria“ (cu care miini isi leaga cozile de copac, din moment ce se afla in mijlocul puhoaielor, tinind un copil „in brate“?), ramine „in suspensie“ (pentru a parafraza situatia tragicomica a eroinei) chestiunea newtoniana a atractiei gravitationale: cum poate rezista o femeie adulta (in plus, cu o fetita in brate) suspendata de cozi „deasupra apei“ (deci nici macar anulindu-si o parte din greutate prin cufundare corporala), fara ajutorul bratelor?! In realitate, daca lucrurile ar fi stat astfel, femeii i s-ar fi luat scalpul, iar salvatorii ar fi gasit doar cozile balansindu-se in vijelie deasupra puhoaielor.

Istoria nationala – mistificare si propaganda

Daca Partidul o cere, performantele eroice specifice exigentelor ideologice ale imaginarului comunist se extind la nivelul unei istorii intregi. Cind vine vorba de anexarea propagandistica a istoriei nationale, aceasta se transforma, sub penelul zelos si agitat al mitografilor de serviciu, in istorie de lupta a PCR. Gloria Übermensch-ului comunist, „Om Nou“ al Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate, laolalta cu faptele sale titanice (reparatii electrice in conditii polare; astupari ale gaurilor din baraje cu propriul corp; salvari de la viitura prin transformarea podoabei capilare in lasou; productii agricole-record realizate in CAP-uri feerice etc.) capata astfel o continuitate politica exemplara: prinsa intr-un soi de arbore genealogic infinit al „noii orinduiri“, bine inradacinat in trucajul protocronist al evenimentelor, istoria preia profilul ideologic al comunismului.
In fond, din moment ce, la nivel oficial, socialismul e considerat „orinduirea cea mai dreapta pe care a cunoscut-o omenirea“, (Programul PCR, loc. cit., p. 23), iar comunismul „cea mai inaintata si mai dreapta societate“ (p. 26), trecutul national nu poate deveni decit o anexa a acestora, un almanah de intimplari si date premonitorii, strinse in chingile determinismului marxist-leninist. Manipulate, reinventate sau pur si simplu rescrise cu nerusinare, faptele trecutului ajung, intr-un prezent la rindul lui falsificat utopic, simple anticipari ale socialismului ceausist. Chirurgia orwelliana aplicata epocilor, indivizilor si episoadelor celor mai semnificative din istoria nationala mistifica astfel decisiv imaginea trecutului, care defileaza prin fata privitorilor sub forma unui film de propaganda PCR.

In sceneta intitulata, simbolic, O viata noua (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), inginerul Marinescu Ion nu stie cum sa stigmatizeze mai eficient trecutul interbelic (care ii chinuie tatal la munca silnica si ii omoara mama, dupa ce in prealabil a imbolnavit-o), pus in contrast cu prezentul comunist tolerant si luminos: „Abia dupa razboi, cind poporul a ajuns la conducerea tarii, s-au deschis portile pentru toti cei ce doreau sa invete carte. Marinescu Ion a ajuns inginer“ (p. 118). De fapt, in Romania post-monarhica de dupa 1947, in timp ce portile invataturii se deschideau tuturor celor dispusi sa fie (re)educati sau rasplatiti in spiritul stalinismului, cele ale inchisorilor si lagarelor de concentare se inchideau pentru fiecare persoana neutra sau oponenta a regimului comunist sovietic: femei si barbati, batrini si copii, profesori si militari, tarani si preoti, catolici si ortodocsi.

Falsificata grosolan si accelerata grotesc, ca intr-o animatie realist-socialista, istoria se supune lectiilor de activism predate de autorii-propagandisti. In povestirea 16 Februarie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cititorii sint pusi la curent cu marile inechitati sociale ale perioadei interbelice si, desigur, cu rezolvarea politically correct adusa de socialism: „Greva n-a fost zadarnica. Chinurile indurate i-au indirjit si mai tare. Ei smuncitorii, n. I.M.t au continuat lupta pina au inlaturat cirmuirea nedreapta. Astazi, muncitorii ceferisti duc o viata noua. Ei lupta pentru inflorirea scumpei noastre patrii“ (p. 51). Idealul marxist al luptei de clasa, combinat aici cu cel marxist-leninist-stalinist-ceausist al muncitorimii ca forta conducatoare a societatii, le ofera elevilor cititori o imagine pe cit de eroica, pe atit de bizara a prezentului comunist: din moment ce muncitorii ceferisti duc, ca si inginerul Marinescu Ion, „o viata noua“ (diferentiata ideologic, material si spiritual de cea „veche“, ostila si nesanatoasa, a epocii interbelice), de ce si cu cine mai „lupta“ acestia „pentru inflorirea scumpei noastre patrii“?
Desigur, misterul se poate lamuri apelind la teza de inspiratie stalinista a vigilentei socialiste; aplicata la nivelul intregii tari, aceasta consacra existenta unei permanente lupte a romanilor cu ei insisi (sau, mai bine zis, a Securitatii cu populatia), necesare pentru supravietuirea prin frica si teroare a regimului ceausist. In cazul scenetei anonime, „lupta“ muncitoreasca pentru intretinerea „vietii noi“ se poate traduce printr-un exercitiu politic de intimidare sociala: „indirjitii“ (informatori si securisti, in slujba intereselor personale si ale sotilor Ceausescu, iar nu a celor nationale) „lupta“ neincetat cu un „dusman intern“ (poporul roman) care, o data scapat de sub supraveghere, poate ameninta (in abstract) edificarea orinduirii socialiste si periclita (in modul cel mai concret) mentinerea privilegiilor supraveghetorilor.

Cote maxime de mistificare istorica, minciuna politica si ilogism auctorial atinge si poezia-cintec Pionier la sapte ani (versuri: Valeria Boiculesi; muzica: Nicolae Popescu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), care pune la grea incercare conceptia spatio-temporala a cititorilor: „Oare ce n-ar da bunica/ Sa mai fie atitica,/ Sa se vada prima data/ Cu insigna si cravata“ (p. 35). In fond, citi ani are „bunica“ la vremea puseului propagandistic al nepotului/nepoatei, din moment ce, printr-o intoarcere in timp demna de paradoxul stramosului, ea ar purta cravata comunista de pionier (cum ne asigura autoarea)? Fragmentul lirico-ideologic le induce elevilor ideea unei istorii pur comuniste, in care toate bunicile patriei, indiferent de virsta si anul nasterii, capata cravata de pionier, fie ea distribuita „la pasopt“ sau pe vremea lui Ferdinand; mai mult, versurile sugereaza o nevoie psiho-sociala dramatica a celor care nu au avut norocul sau cinstea de a se naste in epoca socialista: private de accesoriul inaltator si rejuvenant, bunicutelor lipsite de sansa le ramine la indemina regretul propriei lor biologii defazate si mindria pentru odraslele indobitocite.

Falsificarea istoriei PCR prin confectionarea de martiri si inventia anacronica de replici stingiste are o bogata traditie in manualele de clase primare: de la Decebal la Ecaterina Teodoroiu si de la Badea Cirtan la Vasile Roaita (trecind prin fratii Buzesti, Baba Novac si Muma lui Stefan cel Mare), toti eroii nationali de istorie si paraliteratura isi consuma energia in punerea in miscare (protocronica si aberanta) a germenilor comunismului. Cind istoria devine o carte de vizita a comunismului, nici o regula de verosimilitate faptica, plauzibilitate epica sau bun-simt nu mai sta in picioare: Vasile Roaita agita cu sirena multimile infierbintate si moare pentru cauza socialista (desi, in realitate, el pare sa fi fost un spargator de greva, tocmit de Siguranta si luptind pentru cauza propriului buzunar), iar Filimon Sirbu face apologia patriotismului in fata plutonului de executie romano-german (desi, in calitatea sa ilegalista de UTC-ist interbelic, sustinea dezmembrarea teritoriala a Romaniei in folosul URSS). Guvernat, in realitate, de idealurile terorismului politic si ale sabotajului economic, tinarul UTC-ist apare in manuale ca „un erou“ de zile mari, din genul acela rar si emotionant care tine discursuri cu plumbii in inima: „Inaltindu-se pe virful picioarelor sin mod coregrafic si inexplicabil – n. I.M.t, Filimon Sirbu striga: – Moarte dusmanilor poporului!… Traiasca Romania libera!“ (Sfirsitul lui Filimon Sirbu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 163).

Nu de putine ori, fraudarea istoriei prin injectarea figurilor exemplare cu virusul comportamentului si al discursului comunist se intoarce, ca strategie de manipulare ideologica a publicului scolar, impotriva autorilor-metodisti. In astfel de situatii, din exces de zel propagandistic, cliseul tematic al istoriei glorioase cade in derizoriu, iar dorinta pedagogica a moralei de Partid se pierde intr-un involuntar efect de sadism etic. Scapate de sub controlul unei minime decente istorice, scenetele anonime Cuza-voda si Cuza-voda iubea dreptatea (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) prezinta cititorilor un domnitor-spion, cu propensiuni detectivistice, care, in loc sa se ocupe de treburile administratiei politice, vagabondeaza prin tara „imbracat in straie de tirgovet“, pentru a incerca „sa dreaga relele“ (p. 24). Cu precadere in a doua sceneta, domnitorul Cuza apare ca un maniac al deghizarilor si un obsedat al incalcarii justitiei statale prin arbitrariul propriei sale justitii: un ins despotic, autosituat deasupra legilor pe care singur le promulga. Mai mult decit atit, el instiga la revolta si nesupunere civila, atunci cind il incurajeaza pe un taran sa-si palmuiasca judecatorul la care avea un proces in desfasurare! Fragmentul este edificator pentru exact opusul moralei pe care se presupune ca mizeaza in constiinta micilor cititori; in loc sa retina ipoteticul simt al dreptatii „conducatorului“, scolarii se aleg mai degraba cu imaginea unei societati anarhice si absolutiste, in care justitia e luata peste picior, iar regulile ei, modificate discretionar de un domnitor specializat in trafic de influenta: „– Maria Ta, ingina procurorul, omul acesta l-a palmuit pe domnul judecator./ – Si vreti sa-l pedepsiti acum, imediat? Mai lasati-l, ca aveti timp! Aminati-i judecata peste o zi, o luna, un an. De ce va grabiti? El cum cauta dreptatea lui de atitia ani si voi il tot aminati?“ (p. 24).

Consecintele epice ale „despotismului luminat“ (sursa funesta de inspiratie pentru cel putin doi presedinti ai Romaniei, dintre care unul a preluat ad litteram modelul interventionismului juridic ilustrat in sceneta) sint de natura sa dea fiori, mai degraba decit sa stirneasca vreo urma de solidaritate morala: intimidarea justitiei si imixtiunea brutala in decizia completului de judecata. Departe de a legitima notiunea de dreptate sociala (pe vremea lui Cuza si, prin extensie didactica, in comunismul saptezecist), imaginea judecatorilor paralizati de teroare si determinati prin presiune psihologica si abuz de putere politica sa-si modifice sentinta ramine, fara voia ei, una dintre cele mai sordide ilustrari fictionale ale efectelor unei dictaturi unipersonale: „Sala amuti si slujbasii judecatoriei tremurau ca varga. Cuza se interesa de pricina taranului si-l puse sa dea chiar in fata sa sentinta cea dreapta“ (p. 25). Ideea ca sistemul de justitie e ceva aerian, care functioneaza in afara unei legi pe care domnitorul, intervenind, o aplica, el, corect si intemeiat eludeaza orice principiu de drept si nu are ca egal de cinism decit propriul ei totalitarism etic.

Reclame

Posted on 19 ianuarie 2013, in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink. Un comentariu.

  1. Reblogged this on Enjoying homeschooling's Weblog and commented:
    Ce altceva poate fi mai convingator pentru un elev de clasa primara decit exemplul eroismului comunist? In acceptiunea autorilor de manuale, ei insisi niste distribuitori (involuntari sau aplicati) ai ideologiei oficiale, interesul de lectura al micutilor cititori este declansat in modul cel mai firesc de povestile cu activisti civici, ostasi altruisti si femei patrioate. Risipiti abundent intr-o istorie predestinata sa sfirseasca in comunism, acestia devin purtatorii de cuvint ai „victoriilor populare“ ce jaloneaza drumul „revolutiei socialiste“. In asemenea conditii, nu e de mirare ca Programul PCR apare ca o antologie de figuri legendare, luptind pentru o afirmare socialista dupa care tinjeau inca de pe vremea lui Decebal.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: