Propaganda comunista in scoala primara. Cliseele manualelor (partea 3)

De Ion Manolescu

Ipocrizia etnica si rasiala

Pe linga deprinderile civice ale pacifismului, elevii de clase primare se cuvine sa invete si spiritul comunist al tolerantei etnice si rasiale. Transformata, dintr-o tema grava a istoriei secolului 20, intr-un cliseu propagandistic al „epocii de aur“, chestiunea discriminarii e slab reprezentata in manualele scolare. Numarul redus de texte care abordeaza problema diferentei etnice (cea a diferentei sexuale sau a diferentei religioase lipsind cu desavirsire), ca si maniera schematica in care autorii se ocupa de rezolvarea aspectelor diversitatii multiculturale indica aceeasi ipocrizie politica si acelasi dezinteres civic manifestat si la nivel de Partid si de Stat.
Desi „problema nationalitatilor“ e tratata pe citeva pagini in Programul PCR, ea pare a fi nominalizata mai degraba cu regret: „Partidul Comunist Roman porneste de la realitatile istorice, de la faptul ca, pe parcursul secolelor anterioare formarii statului national, alaturi de romani, pe teritoriul tarii noastre s-au asezat maghiari si germani si, intr-un numar mai mic, alte nationalitati“ (Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 148-149). Imaginea unui stat „romanesc“ arhetipal si pur, in geografia caruia alte „nationalitati“, neinvitate, dar tolerate, s-au instalat parazitar de-a lungul veacurilor, ascunde cu greu puseurile xenofobe si nostalgia ceausista a compozitiei demografice neaose.

In fond, si asa putine, sloganurile tolerantei plurietnice si ale democratiei multirasiale nu isi gaseau locul intr-o ideologie (cea a national-comunismului) care, dupa momentele 1968 (criza Cehoslovaciei), 1971 (Tezele din iulie) si 1974 (dezvoltarea temei protocronismului), se refugiase intr-un autohtonism politic si cultural din ce in ce mai rasist si xenofob. Cu toate incercarile autorilor, manualele de clase primare nu izbutesc sa ascunda realitatea extremista a ideologiei ceausiste, dominata de un dictator care se dezinfecta cu spirt dupa pupaturile si stringerile de mina ale liderilor din statele africane ce vizitau Romania. In flagrant contrast cu prevederile democratiei pe care pretinde ca o respecta, Ceausescu se dovedeste a fi un impatimit al igienei rasiale, obsedat de puritatea fizica si ideologica a propriei persoane; din acest punct de vedere, mania curateniei corporale se imbina in mod criminal cu aceea a „curateniei sociale“ (inceputa de Gheorghe Gheorghiu-Dej si desavirsita de „Gigantul Carpatilor“). De altfel, singura motivatie oficiala pentru lansarea si mentinerea lozincii tolerantei etnice pare sa ramina aceea a eficientei administrative: prin estomparea (inabusirea/temperarea/uniformizarea) diferentelor, liderul PCR si aparatul sau comunist de represiune obtin o mai buna gestiune totalitara a „resurselor umane“. Altfel spus, o „infratire“ de „romani, maghiari, germani“ e mai usor de tinut in friu decit o multitudine de grupuri etnice separate.

In aparent democratica Hora a infratirii (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), copiii multietnici „se iau la intrecere in plantarea pomilor si sadirea florilor“ (p. 61), uniti intr-o activitate specifica programului comunist-sclavagist de supraveghere si munca silnica juvenila. Cititorii sint indoctrinati inca de la primele rinduri ale scenetei cu imaginea unei comunitati socialiste in care etniile convietuiesc pasnic, prosper si fericit: „Marin, Edith, Dusan si Ilona locuiesc pe aceeasi strada, in orasul Timisoara. Sint prieteni buni“ (p. 61). In acest tablou feeric al concubinajului locativ sub soarele comunismului, nimeni nu se mai intreaba cum au ajuns romani, germani, sirbi si maghiari sa stea „pe aceeasi strada“, adunati ca intr-un incubator in blocurile-cub ale socialismului. Colectivizate si ele de tavalugul exproprierilor comuniste, „nationalitatile conlocuitoare“ se vad, de fapt, in situatia de a-si pierde propria identitate in egalitarismul fortat si pauper al „noii orinduiri“.

Procesul de evacuare, dislocare geografica si hibridizare etnica a minoritatilor (ca si a majoritatii), pus in practica la scara nationala in epoca Dej, isi gaseste incununarea coercitiva in „epoca Ceausescu“, de aceasta data in proiectele criminale de „urbanizare“ a zonelor rurale si de „sistematizare“ a oraselor (echivalente cu violarea dreptului la proprietate si distrugerea vestigiilor trecutului: case, biserici, cimitire; sate intregi si cartiere citadine istorice). Pe 22 martie 1977, sub pretextul nevoilor de reparatie, consolidare sau reconstructie a cladirilor afectate de cutremurul din 4 martie, Nicolae Ceausescu prezideaza o sedinta de lucru a CC al PCR, in care decide inceperea „refacerii“ urbanistice a Capitalei; avind la baza prevederile Legii nr. 58 din 30 octombrie 1974 (privind „sistematizarea teritoriala urbana si rurala“), directivele se vor extinde rapid si la nivelul celorlalte mari centre ale tarii. In mod ipocrit si criminal, programul national de sistematizare e pus oficial sub semnul „modernizarii“, intr-o acceptiune care l-ar fi facut pe Lovinescu sa renunte la propria teorie: „In sistematizarea oraselor se va tine seama de necesitatea realizarii unei densitati optime a constructiilor, de cerintele organizarii cit mai rationale si economice a lucrarilor edilitare si transportului, asigurindu-se o infatisare urbana moderna“ (Programul PCR, loc. cit., p. 86).

Desigur, „modernizarea“ edilitara ocoleste cu grija palatele lui Ceausescu si vilele activistilor sai de Partid (confiscate de la proprietarii interbelici sau construite dupa tiparele lor); protejate de ziduri inalte si paza militieneasca, acestea nu trebuiau sa dezvaluie multimii gustul mai degraba burghez al conducatorilor comunisti in materie de confort locativ personal.
In realitate, dupa cum observa istoricul Dinu C. Giurescu, „sistematizarea“ si „modernizarea“ teritoriala echivalau, pe de o parte, cu „distrugerea aproape totala a constructiilor urbane traditionale si inlocuirea lor cu blocuri de apartamente“, iar, pe de alta, cu „mutarea intregii populatii rurale de peste 11 milioane de oameni din locuinte unifamiliale, proprietate privata, in apartamente de blocuri, in calitate de chiriasi“ (Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994, p. 71). La nivelul lui decembrie 1989 si al momentului rasturnarii dictatorului, „modernizarea“ ceausista a Romaniei lasase in urma un bilant devastator: 29 de orase distruse in proportie de 85-90%, 37 in curs de demolare, intre 7.000 si 8.000 de sate (dintr-un total de peste 13.000) „condamnate la disparitie“ (Giurescu, op. cit., p. 9); de asemenea, in cazul Bucurestilor, cel putin 20 de biserici istorice darimate in intervalul 1977-1989 si un cimitir transformat in lac de acumulare (cimitirul Cringasi, demolat in 1986 si acoperit de lacul Ciurel) – v. Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osindite de Ceausescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 110-113; 202-206. In numele „progresului“ socialist, centrul istoric al Capitalei este ras de pe fata pamintului pe o portiune de 4,5 kilometri lungime si 2 kilometri latime (v. Gheorghe Leahu, Bucurestiul disparut, Editura Arta Grafica, 1995, p. 187), pentru a lasa loc „noului Centru Civic“ ceausist, de inspiratie coreeana si proportii ciclopice.

In paranteza fie spus, masivele dislocari arhitectonice produse de „sistematizare“ au avut ca efect nu numai anularea proprietatii private, ci si distrugerea identitatii familiale si, in ultima instanta, a intimitatii personale a milioane de romani. Obligati, prin ordin oficial de evacuare, sa se mute din casele stramosesti in blocuri colective (unde puteau fi mai usor supravegheati si tinuti sub control), locuitorii centrelor istorice s-au vazut deposedati de cele mai elementare drepturi umane. In unele cazuri, cum ar fi cele ale imobilelor din zona bucuresteana situata intre Piata Unirii si Hala Traian (strazile Matei Basarab, Romulus, Labirint), demolarea locuintelor individuale si stramutarea silnica a proprietarilor s-a petrecut dupa o logica pe cit de arbitrara, pe atit de sadica: o casa era transformata peste noapte in ruine, urmatoarea nu, si tot asa, pe intreaga strada, intr-o incercare concertata a autoritatilor de a-i teroriza pe vecini si a-i determina sa-si abandoneze de bunavoie proprietatile.
Aneantizarea patrimoniului arhitectonic national ramine si ea una dintre gravele consecinte ale „modernizarii“ ceausiste a tarii. Demolarile aleatorii, dictate pe baza megalomaniei faraonice a sefului de Partid si de Stat, dar si a unui puternic complex de inferioritate la adresa traditiei, devin prilejul politic pentru substituirea trecutului arhitectural (ultragiant si indezirabil) cu prezentul noilor constructii ale „Victoriei Socialismului“. Ordinele sint date pe teren, prin vizite „de lucru“ inopinate si trasari de magistrale imaginare peste cladirile istorice ale Bucurestilor sau de la distanta, in sala, prin rotirea lui Ceausescu, pe un dispozitiv-platforma cu pivotare, deasupra machetei orasului.

Pe parcursul unor asemenea momente de „clarviziune“ urbanistica, traditia a secole de evolutie arhitecturala se transforma intr-o relicva anacronica si un concurent periculos la adresa „planificarii“ istoriei mega-personale pe care o dorea Secretarul General al Partidului; o istorie gindita si purificata neo-stalinist, care sa stearga din prezent si din amintire tot ceea ce nu tinea de biografia lui Nicolae Ceausescu. La capatul ei s-ar fi aflat insa nu coabitarea fericita, prospera si multietnica dorita de liderul PCR si sugerata de autorii Horei infratirii, ci alienarea definitiva a unei populatii traind ca dupa bombardament.
In plus, ipocrizia scenetei din Manualul pentru clasa a II-a e vizibila nu numai in mimarea democratiei locative a socialismului, ci si in tendentiozitatea selectiei etnice; aceasta poate presupune, din start, existenta unei discriminari bazate pe antipatia si intoleranta oficialitatilor fata de anumite etnii, preluata ideologic de autorii povestii: rromii (a doua minoritate nationala, dupa cea a maghiarilor) lipsesc cu desavirsire din text, la fel ca evreii sau turcii. Cu alte cuvinte, de ce „Marin, Edith, Dusan si Ilona“, si nu si un Rudel sau un Pardalian, un Itic sau o Golda, un Ali sau un Ilhan?

In buna traditie a maniheismului ideologic comunist, daca lumea SSMD-ului este una primitoare (in egalitarism, promovarea oportunitatii sanselor si restaurarea demnitatii individuale sifonate de alte orinduri), cea capitalista musteste de segregationisme si discriminari. Pe urmele modelului stalinist al infierarii „dusmanului capitalist“, sceneta Pantofii rosii de N. Calma (Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976) aduce in fata publicului juvenil autohton… drama opresiunii afro-americane in Statele Unite. De un interes inestimabil pentru pre-pionierii romani, povestea exploatarii mirsave si xenofobe a femeii americane de culoare intr-un timp istoric neprecizat (probabil perpetuu) si intr-o locatie vaga (dar usor generalizabila la proportii continentale) debuteaza sub auspiciile basmului: „Intr-un oras din America, traia impreuna cu mama ei o fetita neagra pe care o chema Neusi“ (p. 136) si continua sub cel al povestirii horror. Imagini apocaliptice, in stare sa zguduie si constiintele cele mai inerte, se perinda prin fata cititorului ingrozit: sub dusumeaua casei forfotesc sobolanii, care fura intr-o noapte pantofiorul rosu al Neusei (pesemne pentru a-l roade capitalist si in tihna), declansindu-i fetitei ample crize de plins (p. 137).

Din fericire pentru eroine si cititor, situatia e remediata stahanovist, prin actul caritabil al altui cumparator, „un om in salopeta de muncitor“ (ibid.). Acesta, intr-un elan mixt de corectitudine politica si clarviziune ortopedica, achizitioneaza pantofii pentru propria lui fiica, fara a sti daca i se potrivesc sau nu. Finalul scenetei consacra triumful hei-rupismului etic, dar si, in mod involuntar, pe cel al promiscuitatii erotice: Neusi se alege cu pantofiorii rosii, patronul cu un perdaf socio-economic din partea uvrierului („Eu unul stiu ce inseamna banii munciti“ – ibid.), iar mama cu fiorul unei amintiri cvasi-freudiene: „Iar mama ei nu-l putea uita pe omul imbracat in salopeta de muncitor“ (ibid.).

Ecologia comunista – intre idilizare si catastrofa

Un ultim cliseu tematic important al manualelor comuniste de clase primare se raporteaza la chestiunea ecologiei civice. Preluat ideologic din Programul PCR, care acorda o atentie pe cit de larga, pe atit de ipocrita problemelor „protejarii mediului inconjurator“, el poate fi redus, in mod emblematic, la ilustratia de la p. 143 a manualului Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975): o fotografie festiva cu o mamaie in halat verde si cu basma albastra de CAP-ista, inconjurata de pionieri in uniforme, in timp ce planteaza un copacel. Elanurile combinate ale muncii patriotice si ale botanicii forestiere indica o preocupare pentru buna gestiune si intretinere a naturii patriei care ar fi de natura sa induioseze, daca nu ar fi contrazisa flagrant de realitatea socialista a betonarii spatiilor verzi si defrisarilor irationale.
In realitate, bunele intentii afisate propagandistic in Programul PCR („In activitatea de sistematizare, o atentie deosebita se va acorda conservarii frumusetilor naturale, protejarii pamintului, apelor, aerului, padurilor, zonelor verzi, a monumentelor istorice si de arta, a intregului mediu ambiant“ – loc. cit., p. 85-86), inclusiv prin „masuri“ de protectie ecologica (de pilda, „adoptarea de tehnologii nepoluante si echiparea proceselor de productie generatoare de poluanti cu instalatii impotriva poluarii“ – p. 80), ramin niste grosolane falsuri ideologice.

Daca, in privinta „protejarii monumentelor istorice si de arta“, promisiunile ceausiste vor dura doi ani (pina in 1977, cind, pretextind necesitatea ridicarii unor constructii fara risc seismic, dictatorul decide distrugerea centrelor istorice ale marilor orase), fiind incununate in 1986 de demolarea manastirii Vacaresti (monument aflat pe lista UNESCO de protectie a patrimoniului universal), in chestiunea „nepoluarii“, ipocrizia ideologica si minciuna politica socialista isi dau mina intr-un arc atemporal: Copsa-Mica, Baia-Mare, Brad sau virful Nehoiul Romanesc din muntii Calimani sint doar citeva din zecile de exemple de poluare industriala tolerata si necontrolata de autoritati, cu urmari criminale la scara de masa (boli incurabile ale adultilor, malformatii ale nou-nascutilor etc.). De la negru de fum la cianuri de potasiu si de la uraniu la sulf, exista in socialism o vasta oferta publica de substante „nepoluante“; dispersate in mediul inconjurator sau, chiar mai eficient, direct in metabolismul uman, acestea favorizeaza imbolnavirea fizica a unei populatii deja mutilate psihic de propaganda comunista.

In ciuda unor proiecte politice aparent generoase (cum ar fi cel al Legii pentru conservarea si protejarea padurilor, din 16 octombrie 1987), exploatarea irationala a fondului forestier (cu zone definitiv calamitate de defrisarile masive, cum ar fi cele din masivul Retezat sau muntii Fagaras) sau poluarea spatiului maritim al tarii (prin deversarea reziduurilor petrochimice, cum ar fi cele de la Navodari) ramin exemple categorice ale dezinteresului concret al oficialitatilor ceausiste fata de problemele ecologiei nationale.
Dadacirea naturii capata accente patetice in sceneta Pomisorul de Stefan Tita (Caiet de lectura pentru clasa I, autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), unde trei copii cu inima nobila si nume melodioase (Tulache, Lica si Culai) planteaza un pomisor si il ingrijesc pina la sacrificiu: in fata atacului iresponsabil cu pietre azvirlite de o ceata de derbedei, Tulache „a alergat sa apere pomisorul cu trupul lui“ (p. 14). Protejarea isterica a copacelului de catre pionierul cu spirit civic si educatie socialista e urmata de un moment de acalmie psihosomatica, in care cei trei cavaleri ai demnitatii vegetale aplica niste cunostinte de medicina pe cit de rudimentare, pe atit de ineficiente: „Udara pomul si-i lipira rana cu pamint“ (p. 15). Cum o fi aratat „lipitura“ ecologica in imaginatia autorului si cit de mult ar fi rezistat un (si asa inutil) „pansament“ cu pamint sint doua necunoscute ale scenetei, in masura sa-i deruteze si pe cei mai fantezisti dintre cititori.
De altfel, inutilitatea voluntariatului civic si ineficienta muncii patriotice ramin principalele concluzii ce se desprind, fara voia autorilor, din povestirile eco-didactice ale manualelor comuniste. In sceneta Ce este colectivul? (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), la capatul unei zile de travaliu pionieresc fortat pe trotuarele orasului, cititorul ramine doar cu sentimentul ocuparii arbitrare a timpului liber si cu o intrebare de minima decenta rationala: cum si cu ce finalitate aduna fetitele clasei a doua „in pungulite semintele florilor uscate“ (p. 103)? Cu microscopul si penseta? Pentru a completa „planul la ghinda si castane“ (alta inventie scolara coercitiva si inutila, ceruta de activistii de Partid si aplicata la nivelul claselor de catre invatatori)?

Ecologia activista se afirma in toata splendoarea ei grotesca si in povestirea anonima Rugamintea copacilor, inecata intr-un animism vegetal care i-ar fi impresionat definitiv pe Vlahuta si Girleanu. Aici, copilul Sandu, un prolific al briceagului, al carui nume e crestat pe toti copacii „din paduri si din parcuri“, are un vis pedagogic, in care arborii din „noul parc“ se aduna ca Ents-ii lui J.R.R. Tolkien in fata cetatii Isengard, pentru a-i face morala civica vandalului: „– Nu va lasati ispititi sa ridicati mina impotriva noastra! […] Sintem masa voastra, patul in care dormiti, usa casei si lemnul leaganului in care ati crescut“ (p. 11). Urmarea actiunii nocturne de sensibilizare ideologica e previzibila si sterotipa; motivat de speech-ul mai degraba pragmatic decit emotional al copacului (care nu isi invoca dreptul la existenta, ci pe acela la functionalitate economica, rezultat, in mod firesc, in urma distrugerii sale de catre om!), copilul se da pe brazda: „Chiar de a doua zi, Sandu asculta rugamintea copacilor“ (p. 12).

Uneori, mecanismul mental al supunerii fata de exigentele PCR le joaca o festa autorilor, transformindu-le mesajele ecologice in involuntare pledoarii pentru devastarea naturii. Din reflexul psiho-politic de a nu lasa vreo clipa la o parte teza edificarii „noii lumi“ socialiste, textierii manualelor isi uita pe drum registrul de popularizare propagandistica de la care au pornit (cel al intelepciunii ecologice a Partidului), amestecindu-l, inconsecvent si inabil, cu altele, ce-i drept, la fel de frauduloase (capacitatea de constructie a PCR; justetea politicii sale economice; clarviziunea planurilor cincinale etc.). Astfel, in anonima Stejarul din curtea noastra (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), dupa ce se face apologia splendorii istorice a copacului („– Baiete, bunicul mi-a spus, cind eram copil, ca stejarul acesta avea atunci aproape trei sute de ani“ – p. 169), se trece la valoarea sa utilitara, obtinuta in urma distrugerii si prelucrarii: „Lemnul stejarului este tare. Din el se fac picioare de poduri, traverse pentru calea ferata, mobila frumoasa si rezistenta. Intrebuintat pentru foc, da mare caldura“ (ibid.). Dupa elogiul virstei si al rezistentei copacului, diabolica „intrebuintare pentru foc“ imaginata de adult trebuie sa fi dat peste cap toate asteptarile morale ale copilului!
Episodul de ecologie criminala se repeta in sceneta La padure, unde lauda adusa padurii de „tata“ e urmata, paradoxal, de justificarea cinica a defrisarilor nationale: „Tara noastra este un adevarat santier. Peste tot se construieste. De aceea avem nevoie de lemn, de multe paduri“ (ibid., p. 146). Parafrazind termenii autorului, morala povestirii ar putea fi redusa la deviza: „Protejati copacii, pentru a fi taiati pentru constructii!“.

In fine, paroxismul catastrofei ecologice (declansate de logica iresponsabila si confuza a autorilor) este atins in „lectura“ Berzele si drapelul romanesc, de la pagina 187 a aceluiasi manual. Aici, excesul de zel patriotic rezulta intr-un asasinat zoologic colectiv, de care nici scriitorul, nici protagonistul sau juvenil nu par sa fie constienti: vopsindu-le puilor de barza corpul in tricolor, pentru a recompune clandestin si celest drapelul romanesc in vremuri „de ocupatie“ („In amurg, astepta pina zburau berzele batrine, se suia pe acoperis si statea cu puii pina se intuneca bine“), copilul-erou Petrica de fapt le condamna la moarte sigura, prin asimilarea toxinelor in singe si blocarea circuitului respirator! La urma-urmei, insa, ce mai conteaza un mic detaliu de chimie organica si plauzibilitate epica atunci cind tricolorul filfiie prin aer si piepturile compatriotilor se umplu de sentimentul stenic al dragostei de tara: „In zarea luminoasa, fiecare pasare tinara, cu pieptul galben, cele doua aripi, una rosie si alta albastra, parea un drapel zburator. Si, deodata, din toate piepturile se inalta un strigat puternic: «Traiasca Romania!»“.

Reclame

Posted on 19 ianuarie 2013, in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Opiniile mele

si ale altora...

%d blogeri au apreciat asta: