Abecedarele – o paraliteratura politica – partea 1

De Ion Manolescu
Alfabetul comunismului se invata de timpuriu. Uniforma de tergal, cu sapca „S.G.“ cartonata pe dinauntru, cravata de pionier sau „soim al patriei“, matricola mirosind a vopsea, bluzele gen tabla de sah alb-albastra, din „BBC 100 %“, zimbetul si florile tovarasei invatatoare, bancile austere, date cu smirghel, creta invelita in hirtie rosie, portretul „iubitului conducator“, copertele obligatorii (si inutile) ale caietelor, stilourile „Flaro“, „sugativa“ si „Pic“-ul, guma chinezeasca de sters, cu arome de ananas si portocale, penarele cit franzela si riglele minuscule din plastic, ghiozdanele incarcate cu manuale de-un kilogram, sapunul si prosopul cu initialele posesorului cusute pe margini sint doar citeva dintre ingredientele didactice ale sistemului educational din „epoca de aur“. Fotograme ale unei copilarii mistificate, imaginile detasamentelor in miscare, tropaind in careu, asemeni cohortelor romane, cu steagurile Patriei si Partidului filfiite disciplinat prin fata metodistilor locali, ramin emblematice pentru primii ani de scoala – interval in care micutii sint initiati in tainele „socialismului stiintific“ si ale adulatiei ceausiste. De altfel, „micut“ si el la vremea lui, autorul acestui studiu se poate lesne vedea in anul 1974, adus de bunici in curtea Scolii Generale nr. 24 din spatele salii Floreasca, defilind cu un ghiozdan nepotrivit (cel alb, de gradinita) prin dreptul directorului Barbulescu, zis „Gusa“.

Profesori, metodisti, activisti

Cele trei mari obiective nedeclarate ale invatamintului ceausist, usor recuperabile din manualele epocii (cu precadere din Abecedare), apar astazi ca strategii majore de manipulare a personalitatii in directia asimilarii, acceptarii si perpetuarii comunismului ca normalitate bio-sociala: disciplinarea (avind ca scop difuzarea fricii controlate si instituirea reflexelor de obedienta individuala); uniformizarea (urmarind instaurarea si mentinerea unui climat, cenzorial si pauper, de „echitate“ colectiva) si indoctrinarea (vizind formarea politico-idologica a viitoarelor cadre PCR). Alaturi de manuale si de popularizarea scolara a tezelor oficiale, contributiile metodice ale activistilor de catedra ofera un inventar pretios al dogmelor educationale pe care conducerea Statului miza pentru a spala creierele elevilor de clase primare si a-si asigura, in felul acesta, o baza de mase docila si maleabila; in plus, ele pastreaza portretul-robot al dascalului-propagandist din epoca Nicolae Ceausescu, specimen astazi pensionat si pe cale de disparitie – cu toate eforturile „social-democrate“ ale Ministerului Educatiei si Cercetarii de a-l oxigena artificial.

Astfel, intr-o contributie la antologia Metodica predarii limbii si literaturii romane in scoala generala si liceu (coordonator: I.D. Laudat, Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1973), intitulata Pregatirea profesorului de limba si literatura romana pentru lectie, Constantin Parfene lasa posteritatii imaginea de serie a dascalului comunist, pe care o descrie cu rivna si convingerea enoriasului Partidului: „De retinut este insa faptul ca nu exista profesor adevarat, pasionat de profesiune si patruns de inaltele responsabilitati ale acestei munci, care, indiferent de experienta si vechime, sa nu-si schiteze, intr-un fel sau altul, inainte de a intra in clasa, momentele principale ale activitatii pe care o va desfasura cu elevii, sarcinile instructiv-educative, procedura de ansamblu“ (p. 20). Exemplar prin alcatuirea mecanica, inutila si inaplicabila a celebrului plan de lectie (obligatie „statutara“ a profesorilor stagiari, a carei nerespectare era pasibila, chiar si dupa 1989, de sanctiuni administrative), omul de la catedra apare ca un executant fidel al directivelor PCR, pe baza unei metodologii infailibile. Din aceasta perspectiva, asa cum economia planificata centralizat era singura cale spre bunastarea national-comunista, si invatamintul planificat „stiintific“ (garantie a competentei profesionale si certificat de obedienta politica) trebuia sa asigure succesul ideologic de mase.
Apostolatul educatiei dogmatice necesita, insa, o pregatire de fier, in masura sa imprime gloatei pre-puberale sentimentul fericit al disciplinei. Dupa cum ne asigura Florian Creteanu („profesor emerit“) in volumul Din experienta unor lectii despre stilul si limba operelor literare (Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1967), aceasta din urma nu se poate obtine decit prin perseverenta metodologica: dascalul trebuie sa fie un prezentator riguros si consecvent de „unitati dialectice“, preocupat sa aplice „principiile esteticii marxist-leniniste la analiza operei literare“ (p. 3). Solutia planificarii didactice unice ii ingaduie sa devina un speaker neobosit de „stiri“ ideologice, difuzate in calup din „grila de programe“ a PCR.

Inzestrat de catre Partid cu simtul civic al perfectionarii („Este stiut doar, ca omul invata cit traieste,“ -Parfene, loc. cit., p. 16), inclusiv in materie vestimentara (profesorul-model nu uita niciodata „sa se preocupe ca tinuta sa vestimentara sa fie ingrijita, sobra“, cu alte cuvinte, „corespunzatoare“, ibid.), dascalul comunist se dovedeste, in realitate, un salariat obtuz si ineficient al sistemului pe care il reprezinta si il perpetueaza. Abonat la bolile cronice ale invatamintului de Stat (in frunte cu imbecilizarea si nevroza), remunerat pe masura pasivitatii si a caracterului util, dar inofensiv, al meseriei practicate, profesorul comunist ramine, alaturi de metodistul de Partid si activistul cultural, unul din principalii distribuitori ideologici ai „umanismului socialist“, in varianta megalomanica a identitatii national-ceausiste: Patria = Poporul = Partidul = Nicolae Ceausescu (a se vedea lozincile scandate la marile adunari populare – „Ceausescu si poporul/Patria si tricolorul!“, „Ceausescu-eroism/Romania-comunism!“ – sau refrenul cintecului de preamarire a personalitatii: „Partidul-Ceausescu-Romania!“, locul intii in Greatest Hits -urile politice ale „epocii de aur“).

Activitatea profesorului comunist (sau, mai exact, a profesorului in comunism) trebuie privita in contextul combinat al determinarilor socio-politice si motivatiei personale. Prizonier al unui regim care, ca si elevului, ii propune un sistem de recompense si sanctiuni, privilegiindu-i obedienta si intretinind senzatia linistii rezultate din aceasta, el stationeaza intr-o „nisa“ socio-politica mutual convenabila. Nepotrivit sau condamnabil in logica democratiei, acceptul sau de a alcatui sau a preda continutul manualelor scolare propagandistice unui public usor de manipulat (gratie virstei si lipsei de educatie familiala) apare justificat in comunism, in termenii unui contract social de utilitate reciproca: supravietuire (si privilegii de confort, prin amenajari treptate in interiorul supravietuirii) contra conformism politic (asimilat de organismul individual, prin autovictimizare si minimalizare, ca: „obligatoriu“, „impus“, „inevitabil“/„minor“, „benign“, „fara consecinte“).

Abecedarele si consumul ideologic juvenil

Principalul derivat al obiectivelor invatamintului ceausist, politizarea educatiei, apare inca de la nivelul Abecedarelor, stereotipiile politice ale textelor si ilustratiei oferind un tablou complet al junioratului comunist, asa cum si-l doreau autoritatile. In Abecedarul din 1977 (autori: Maria Giurgea, Maria Georgescu-Bostina; ilustratia: Coca Cretoiu; texte caligrafice: Constantin Vladescu; Bucuresti, Editura didactica si pedagogica), dupa fotografia „intr-o ureche“ cu „TOVARASUL NICOLAE CEAUSESCU, secretar general al Partidului Comunist Roman, presedintele Republicii Socialiste Romania“ (p. 3), scolarului doritor sa invete cum sa vorbeasca si sa scrie i se dedica o ilustratie pe masura marilor teze si mituri ale „epocii de aur“: desene cu tovarasa invatatoare (p. 5), primind sute de flori de la elevii in uniforme impecabile (teza invatamintului comunist civilizat; mitul invatatoarei materne – un soi de closca, pregatita sa-si conduca puii in incubatorul scolii); secvente cu defilari pionieresti la „23 August“ (p. 37), girate de tatici cu mutre de securisti, care isi indeamna copiii sa agite steguletele Partidului prin fata tribunei oficiale (teza patriotismului comunist juvenil; mitul parintelui-educator politic); decupaje cu Aschiuta (p. 90), personajul TV copiat dupa Pinochio, multumind natiunii pentru ca invata sirguincios si consecvent (teza umanitatii invatamintului comunist; mitul eroului popular educat comunist).

La o analiza atenta, asemenea secvente de animatie doctrinara, care ii inoculeaza elevului dorinta discipolatului politic, trec dincolo de „calitatea“ lor pedagogica si „civica“ si intra in seria unei literaturi populare formatate pe tiparele consumului ideologic juvenil. Prin urmare, cititorul are de-a face cu o paraliteratura politica, rupta insa de legile pietei, deoarece aceasta e dictata, controlata si cenzurata de PCR; cum paraliteratura, prin excelenta, functioneaza pe baza relatiei firesti dintre cerere si oferta, iar politicul impune, in „era Ceausescu“, o oferta arbitrara, unilaterala si monocolora, combinatia celor doua instituie un gen pe de o parte hibrid si disfunctional (in logica pluralista a pietei capitaliste), pe de alta compact si util (in logica unica a centralismului comunist).

Mai simplu spus, Abecedarele si manualele ceausiste de clasa I pot fi citite ca niste carti de povesti pentru copii, activate in forma basmelor ideologice (sau a basmelor comuniste). Maniheismul (finalizat prin happy-end -ul luptei de clasa si victoria umanismului SSMD -ist), momentele fixe ale „naratiunii“ (incercarea, iscodirea, confruntarea, solutia, demascarea sau transfigurarea), inventariate de Propp si dezvoltate de Ceausescu (in basmul, ulterior spulberat, al propriei dictaturi: Comunism fara de batrinete si viata fara de moarte) sau morala (axata pe principiile si figuratia unei Biblii desacralizate, din care continutul religios a fost inlocuit, iar Dumnezeu evacuat, pastrindu-se doar esafodajul credintei ca pretext pentru scenariul utopiei ateiste) sint doar citeva din trasaturile specifice paraliteraturii politice de tip scolar. Imbinind elemente de legenda, credinta si mit (pe o linie structurala anticipata de Mircea Eliade si dezvoltata de Eugen Negrici sau Lucian Boia), scenariul popularizarii comunismului in rindul publicului juvenil ii apropie pe copii deopotriva de iluminarea basmului religios si de extazul feeriei politice: cititorilor aflati la virsta alfabetizarii li se prezinta, in mod repetitiv si abrutizant, imaginea Eden-ului „multilateral dezvoltat“ (Patria), administrat ideal de Ingerul Salvator (Partidul), sub omnipotenta si parinteasca supraveghere a Divinitatii (Ceausescu Nicolae). In plus, acesta asigura suprema armonie locala („Parintele Tuturor“) si planetara („Campion al Pacii“), a paradisului terestru (socialismul) si sideral (comunismul).

In realitate, basmul ascunde secvente de horror, iar fluxul consumist al literaturii de divertisment si propaganda scolara se varsa in genul, mai vast si mai captivant, al prozei pentru debili mintali. In cazul Abecedarului (editia 1977), mica poveste populara a invataturii vesele (sub drapelul rosu) se imbina cu marea poveste politica a indobitocirii comuniste: pionierii in devenire isi plimba uniformele prin fata tovarasei invatatoare (p. 5); tatal-securist piloteaza din priviri detasamentele de fete cu bentite si ciorapi albi trei-sferturi (p. 37), iar personajul-plagiat Aschiuta, de la „Ora copiilor“ (ulterior inlocuit pe ecrane si in manuale cu Mihaela, eroina lui Nell Cobar), face marturisiri didactice complete („Ati invatat multe poezii. Desenati si cintati frumos. Ba chiar, de 8 Martie, ati trimis felicitari mamei si tovarasei invatatoare. Bravo, copii!“), declansind frenezia tacuta, spontana si inexplicabila a telespectatorilor juniori: „Paraschiva si Chiriac sar in sus de bucurie“ (p. 90).

De altfel, basmul ideologic cuprins in „povestea“ Abecedarului contine numeroase momente de initiere in tainele panteismului comunist, pe care, odata deprinse, invatacelul le trimbiteaza posteritatii cu zelul si entuziasmul celui convertit: „Oriunde merg,/In tot ce simt/Alaturi esti/Iubit Partid!//Esti scoala noua,/Cartea frumoasa,/Esti piinea calda/Ce-avem la masa.//Esti cimpul verde,/Ziua senina,/Hidrocentrala/Ce da lumina“ (p. 101). Imaginea unor scolari de clasa I, recitind poezii agramate in timp ce invata sa caligrafieze „Traiasca Partidul Comunist Roman!“, nu are ca egal de stupiditate decit ideea ca acestia ar putea fi interesati la 6-7 ani de cum „da lumina“ Partidul-hidrocentrala.

De la basm la balada politica

Basmul ideologic al muncii, al obiceiurilor si naturii comuniste reapare, in varianta imbunatatita, in editia 1986 a Abecedarului (Bucuresti, Editura didactica si pedagogica), realizata de aceiasi autori si ilustratori.

Retusurile se observa inca de la nivelul portretisticii omagiale, noul Abecedar prezentind (p. 3) fotografia din fata a lui Nicolae Ceausescu (prin comparatie cu semi-profil, in editia 1977), ca urmare a reactiei autoritatilor la adresa glumei cu „tovarasul este intr-o ureche“. Ii urmeaza Imnul de Stat al Republicii Socialiste Romania (p. 5), prezenta lirica inedita, prin intermediul careia elevii afla, inca inainte de a ingaima prima vocala a alfabetului, cum se poate „adapta“ muzica lui Ciprian Porumbescu la un text de propaganda ceausista. Imnul national-comunist, intonat cu sacadate elanuri hitleristo-staliniste de o imensa masa de pre-pionieri, in deschiderea matineului scolar (mai exact, la ora 7.50), prezinta pe larg cliseistica ideologica a „epocii de aur“: mitul curajului perpetuu („brav popor“; „viteaz cu vechi renume“; „In lupta triumfator“); teza istoriei patriotice („Multe secole luptara/Strabunii nostri eroi“); mitul muncii eliberatoare (poporul e „Strins unit si muncitor,/Liber, cu un nou renume“), pe care il mai utilizase si Hitler, in varianta criminala „Arbeit macht Frei“; dogma Partidului Unic Calauzitor si cea a rolului conducator al muncitorimii in societate („Azi partidul ne uneste/Si pe plaiul romanesc/Socialismul se cladeste/Prin elan muncitoresc.“); mitul patriei primejduite, identificat dupa 1989 de Eugen Negrici („Pentru-a patriei onoare,/Vrajmasii-n lupta-i zdrobim“); mitul pacifist, in consonanta cu dorintele megalomanice ale lui Ceausescu de a primi Nobel -ul, ca arbitru international al conflictelor militare si opozant colosal al cursei inarmarilor („Cu alte neamuri sub soare,/Demn, in pace, sa traim“); teza comunismului salvator, panaceu national cu radacini cosmogonice (mitul protocronist) si prelungiri astrale (mitul utopist): „Iar tu, Romanie mindra,/Tot mereu sa dainuiesti/Si in comunista era/Ca o stea sa stralucesti.“

Cliseistica ideologica a comunismului se regaseste in manuale si in infuzia baladescului politic (de a carui propagare spectaculara se ocupa cu precadere Adrian Paunescu, in postura de „bard“ deopotriva oficial si „independent“; si intr-o ipostaza, si in cealalta, detinator al unui monopol conferit politic: cel al show -ului folk-betonului), pe linia propensiunilor poetice ale lui Nicolae Ceausescu. Mitul romanului-poet (in ale carui vene, daca ar fi sa-l credem pe Alecsandri, curg moleculele lirismului), imbinat cu cel al activistului umanist (orice „bun“ comunist trebuie sa „posede“ o cultura umanista care sa nu excluda darul versificatiei propagandistice), e pus in valoare in pagina 6 a Abecedarului, printr-un parteneriat de creatie involuntar postmodern: intre „bardul de la Mircesti“ si „Gigantul Carpatilor“.

Micutii cititori ai momentului sint astfel acomodati cu valentele lirice reciclative ale liderului lor de Partid si de Stat, cu atit mai spectaculoase, cu cit ele fac parte din „Cuvintarea la grandioasa adunare populara de la 5 decembrie 1981, consacrata dezarmarii si pacii“ (ibid.); „marii“ cititori ai posteritatii sint pusi, in numai 6 pagini, in tema cu psihodramele de succes jucate pe scena propagandei ceausiste: monomania cultului personalitatii, mitomania patriotismului general si delirul amatorismului poetic. Adaptat la exigentele national-comunismului, textul trucat al lui Alecsandri vireaza in ridicol atunci cind muta geografia unirii la Pentagon si Baikonur („Hai sa ne unim popoare/In lupta cu mic, cu mare,/Sa traim liberi sub soare/Fara arme nucleare!“ si „Toti cei cu inima buna-/Est si Vest – mina in mina“ ibid.) si se prabuseste in derizoriu o data cu versul, de rezonanta paunesciana, „Sa facem din tun tractoare“. Cum o fi aratat „lupta pacifista“ a proto-ecologistilor din prima strofa si, mai ales, prin ce mecanica misterioasa tunul se poate transforma instantaneu in tractor in strofa 5 ramin principalele enigme logice ale gindirii rapsodului politic.

Reclame

Posted on 5 februarie 2013, in Comunism and tagged , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Opiniile mele

si ale altora...

%d blogeri au apreciat asta: